„Chiar când (Swann, n.m.) nu se gândea la mica frază (fraza muzicală din Sonata lui Vinteuil, n.m.), ea exista, latentă, în mintea lui, la fel ca şi alte noţiuni fără echivalent, ca noţiunea de lumină, de sunet, de relief, de voluptate fizică, bunuri bogate care diversifică şi împodobesc domeniul nostru lăuntric. Poate că le vom pierde, poate că vor păli cu totul, dacă ne întoarcem în neant. Dar atâta vreme cât trăim, nu ne mai putem preface că nu le-am cunoscut, aşa cum nu putem ignora un obiect real, aşa cum nu putem, de exemplu, să ne îndoim de lumina lămpii pe care o aprindem în faţa obiectelor metamorfozate ale camerei noastre, de unde a fugit până şi amintirea întunericului. Prin asta, fraza lui Vinteuil, ca o temă din Tristan (de Richard Wagner, n.m.), de exemplu, care ne reprezintă, de asemenea, o anumită îmbogăţire a simţămintelor, se contopise cu condiţia noastră muritoare, căpătase ceva uman şi înduioşător. Soarta ei era legată de viitorul, de realitatea sufletului nostru, fiind ea însăşi una din podoabele lui cele mai proprii, cele mai bine diferenţiate. Poate că adevărat este doar neantul şi că tot visul nostru este inexistent, dar atunci simţim că trebuie ca aceste fraze muzicale, ca aceste noţiuni care există în raport cu el să nu mai fie nici ele nimic. Vom pieri, dar avem drept ostatice pe aceste captive divine care ne vor împărtăşi destinul. Iar moartea, împreună cu ele, este mai puţin amară, mai puţin lipsită de glorie, mai puţin probabilă, poate.”
(În căutarea timpului pierdut. Swann, traducere de Irina Mavrodin, ediţia 2011, Editura Art)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu