.
.

vineri, 20 iulie 2012

12 iulie


O coincidenţă bizară: conferinţa dedicată vieţii şi operei lui Gheorghe Crăciun, de la Braşov, a avut loc pe 12 iulie – dată la care, în 1999, dispărea Mircea Nedelciu, prietenul şi colegul său de generaţie optzecistă. Ambii aveau anumite superstiţii legate de puterile obscure ale scrisului (de a provoca realitate, de pildă), de coincidenţe, deşi erau spirite raţionale – poate tocmai de aceea. În proza lui Nedelciu chiar există anumite anticipări ori coincidenţe de acest fel (cum e cazul personajului în scaunul cu rotile din proza scurtă Provocare în stil Moreno; dar şi al unor situaţii din romanul scris la trei mâini, Femeia în roşu, după cum povesteşte Adriana Babeţi, unul dintre co-autori), dar, evident, le pomenesc aici fără să fac nici o speculaţie în materie: e un drum alunecos şi imposibil de controlat printr-un discurs critic şi intelectual.

În memoria lui Mircea Nedelciu o să redau aici un fragment din ultimul text scris de el – foiletonul „Omul orizontal”[1] – care apare la o săptămînă după dispariţia sa, tristă victorie asupra timpului necruţător. Este singurul text din Formula As în care scriitorul vorbeşte – cu discreţie, fără patetism – despre propria-i dramă, despre iminenţa morţii şi pasiunea pentru viaţă, despre resemnarea fizică („omul orizontal”), dar nu şi despre cea a spiritului, constrâns să-şi „elibereze ideile” într-o luptă acerbă cu timpul, sperînd în utilitatea lor viitoare:

„Cam asta ar fi definiţia omului orizontal: fără ură şi fără părtinire, fără regrete sau furii inutile, pur şi simplu eliberează-ţi ideile şi lasă-le să ia formă scrisă. De vor servi cuiva, cîndva, nu se ştie.
Ştiu, timpul pare să fi devenit acum foarte scurt, nici să pui pe hîrtie chiar tot ce-ţi trece prin cap nu mai merge. Trebuie făcute selecţii, probe, trebuie să ştii să faci invers decît croitorul: să măsori o singură dată şi să tai de zece ori, să arunci, să sugerezi mai degrabă decît să dezvolţi în amănunt. Dar astea sînt lucruri care se învaţă; de fapt, nici măcar nu se învaţă, ci îţi vin de la sine, sub presiunea timpului care, cum ziceam, dă impresia că a devenit foarte scurt.
Ceea ce e acum la capătul lui are o formă (hidoasă) şi te priveşte neîncetat. Ştiai mai de mult că figura aia e acolo, dar nu făceai decît să o ignori, s-o consideri îndepărtată, să încerci să-ţi joci rolurile mai ales cu spatele la ea, să-i dai uneori cu tifla, ştiind că nici ea nu te priveşte în mod serios. (...)

                                                                   Portret de Murivale, 2012

O să vedem la ce vor duce toate astea, dar pot să vă spun de pe acum că am descoperit cîteva trucuri (cu anumiţi adversari, fără trucuri nici n-are sens să te lupţi). De exemplu, să descrii în amănunt un picior sănătos, degetele de la picioare care se mişcă liber în sus şi în jos, mobilitatea unei glezne fine, jocul gambelor şi al pulpelor în dans – toate astea o situează pe hidoasa mea adversară într-o adevărată criză de incertitudine. Ea ştie deja că picioarele mele îi aparţin, dar eu vorbesc despre altele: există atîtea şi vor mai fi!”.


[1] „Omul orizontal”, în Formula As, nr. 371/1999 (unde a ţinut o rubrică săptămânală, „Foileton”, în ultimul an de viaţă).

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu