Alexandru Vlad, prozatorul
optzecist de cursă lungă, despre care am mai scris aici (despre romanul său, Ploile amare, Charmides, 2011), a mai
publicat recent un volum de „proze asortate”, cum le numeşte el în subtitlu: Măsline aproape gratis (Editura Eikon,
2012).
Dacă Ploile amare era un roman amplu, construit, cu fraze cizelate, de
rafinament, Măsline aproape gratis
reprezintă un soi de instantanee prozastice, aşa cum erau în fotografie
instantaneele lui Henri-Cartier Bresson. Proze foarte scurte (de două-trei
pagini) care arată că virtuozitatea autorului merge şi în celălalt sens: al
notaţiei succinte, al fulguraţiei.
Alexandru Vlad notează aici – de
regulă la persoana I, căci punctul de plecare e adesea biografic – mici
anecdote, incidente, dialoguri, evocări, tot ce îi pune în mişcare instinctul
de scriitor, tot ce îi animă impulsul de a scrie. Exerciţii de prestidigitaţie
– prozatorul mărturisea, în cadrul lansării de la Târgul de carte Gaudeamus, că
le-a scris pentru a-şi păstra în formă mâna de scriitor –, instantaneele poartă
la griffe (cum spun francezii), marca
stilistică inconfundabilă a autorului. Frazele nu mai sunt, în schimb, ample,
se sfârşesc repede, fără să fie însă nervoase, ci pline de linişte: fiindcă amprenta stilistică a prozatorului ardelean, de
care vorbeam mai sus, este una care ţine de acel ritm (cel puţin în aparenţă) lent,
copleşitor al vieţii, de aşa-numita durată reală a existenţei. Şi ce mai aduc
nou aceste proze scurte, după Ploile amare?
Aduc umorul (deşi el nu era absent din roman, ci doar în cantităţi moderate
într-o carte gravă în ansamblu), un umor lipsit de ironie, aşa cum fraza e
lipsită de nervozitate. Chiar dacă unele proze scurte (prozele de tip dialog la
crâşma din sat, de pildă) sfârşesc cu o poantă (sau o pointe, dacă vreţi), aceasta din urmă nu are niciodată tăişul
ascuţit al ironiei aşa-zise munteneşti, de dincoace de Carpaţi.
Mă opresc aici asupra povestirii
care dă titlul cărţii, Măsline aproape
gratis. Despre ce e vorba? E mica „odisee” a căutării măslinelor în anii
comunismului, dat fiind că naratorul-personaj primise din partea unui medic
naturist sfatul de a-şi trata ulcerul cu sâmburi de măsline. Alexandru Vlad
evocă, în debutul povestirii, cazul nostalgicilor comunismului, care îşi aduc
aminte că o pâine costa pe-atunci 3 lei, iar măslinele se dădeau... „aproape
gratis”. Or, memoria se pare că ne joacă destule feste, conchide naratorul-personaj,
căci, pe de o parte, pentru a cumpăra două pâini (ce costau, e drept, 6 lei),
trebuia să stai de două ori la coadă, iar pe de altă parte, povestea măslinelor
e cu totul alta... Cu umor retrospectiv, căptuşit de amărăciune, ni se
povesteşte cum, tot întrebând de măsline, naratorul-personaj a început să fie
luat la ochi de vânzătoare, dar şi de indivizi misterioşi, prin alimentare;
produsul cu pricina nu se găsea, evident, aşa că, îmbrăcat „ca la nuntă” cu
costum şi cravată, el îşi împinge căutările o treaptă mai sus, la cei de la
Partid şi, apoi, la cei din Armată. În cele din urmă, plăteşte „gras” un
kilogram de măsline cumpărat de la popota Armatei, pentru a descoperi cu
stupoare, întors acasă, că cele două borcane conţineau măsline verzi... fără
sâmbure, în locul căruia rânjea „diabolic” un ochi roşu de gogoşar...
Drept urmare, căutarea devine
acum în mod explicit căutare de măsline cu sâmbure! Întâmplarea se sfârşeşte cu
un gust amar: naratorul-personaj se întâlneşte cu un fost coleg de şcoală mai
„împlinit”, pare-se, în viaţă, căci ocupând o funcţie în ierarhia comunistă, care-i
propune, generos, să-i ofere toţi sâmburii măslinelor consumate la el în casă
de către soţie şi soacră, mare amatoare, de altfel, de asemenea delicatese...
Textele lui Alexandru Vlad sunt,
într-adevăr, un fel de „proze asortate”, un soi de „aperitiv” alcătuit din
ingrediente diverse, de la cele picante până la cele melancolice, un
caleidoscop de notaţii şi stări de spirit (vezi, de pildă, cele două pagini
intitulate „Cafea”) pe care le citeşti cu mare plăcere, la rând ori la
întâmplare (orientându-te pur şi simplu după titlu). Evident că, după aceea, o
să ţi se facă o foame şi mai mare de lectură (pentru care recomand Ploile amare).
Apărut pe Bookaholic
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu