.
.

sâmbătă, 30 martie 2013

De weekend: Paris, martie 2013


Primăvară nouă în Paris, puţin rece, vântoasă, puţin mohorâtă, aşa cum îi stă bine Parisului; mi-am zis să-mi acord singură o mică vacanţă, puţin aer primăvăratic parizian poate face minuni; eram şi curioasă cum va fi standul românesc la Salon du livre, aşa că am zis că merită să ajung şi acolo (pe banii mei, se înţelege).

Am trecut prin locurile dragi, familiare: Jardin du Luxembourg, Boul' Saint-Mich', Montmartre.

                                                             Jardin du Luxembourg, desfrunzită
                                                    


                                                                   Place de la Sorbonne



                                                                        Sacré Coeur



luni, 25 martie 2013

Corespondenţă de la Paris. Scriitori români în dezbateri la Salon du livre



 




Am ajuns la Salon du livre vineri şi sîmbătă, doua zile în care am stat, practic, întreaga după-amiază, pînă seara, încercînd să prind „pulsul“ evenimentelor la standul românesc.
Ca impresie generală, pavilionul românesc nu a arătat prea grozav (în ciuda sumei uriaşe cheltuite pentru amenajarea lui), mult prea discret ca design pentru un pavilion al ţării-invitată de onoare, cu un decor, din păcate, mult prea previzibil şi inerţial, stilizat-rural în gen „Muzeul Satului“ (în fundal, o casă rurală, albă, central – un soi de arbore roşu, care subîntinde rafturile cu cărţi, în vreme ce motivele decorative şi literele sloganului „La Roumanie se livre“ au fost la fel de discrete şi de stilizate).
Cărtile expuse la stand au lăsat, şi ele, mult de dorit: jumătate dintre ele erau ediţii româneşti, la care se adăugau albume turistice şi tot felul de ghiduri practice, şi aceasta în condiţiile în care am înţeles ca foarte multe cărţi au rămas neexpuse din lipsă de spaţiu!
Cît priveşte dezbaterile la care au participat autorii români, trebuie spus că au existat, practic, două şiruri paralele de dezbateri şi întîlniri, cele organizate la stand şi cele care s-au ţinut în spaţiul de discuţii al Centrului Naţional al Cărţii (CNL), de lîngă standul românesc. În mod cert, discuţiile animate, decomplexate, interesante pentru un public străin (francez, în cazul de faţă), şi care au ieşit din tiparul discursului românesc autovictimizant, au fost cele desfăşurate în spaţiul de întîlniri CNL (cu moderatori francezi sau jurnalişti RFI, precum Luca Niculescu), în timp ce multe dintre discuţiile de la stand au rămas amorţite, cantonate în zona culturală strict românească şi frecventate de un public masiv românesc.

Vineri a fost o zi de tîrg mai liniştită, cu vizitatori mai puţini, aşa cum se întîmplă, de regulă, şi la tîrgurile de carte din Bucuresti; dezbaterile de la standul românesc, dar şi cele din spatiul de întîlniri CNL mi-au părut şi ele destul de puţin animate. Sîmbată, însă, afluenţa de public a fost considerabila, şi asta s-a văzut inclusiv la standul românesc, care nu a ocupat, aşa cum mă aşteptam, o zona centrală la Salon du livre. După cîte am înţeles, poziţia standului se decide şi în funcţie de spaţiile de dezbateri şi de întîlniri cu scriitorii (iar în cazul unei ţări-invitată de onoare e important ca pavilionul să fie în apropierea unor asemenea spaţii) şi, în plus de asta, ar mai fi un argument: evenimentele din cadrul Salon du Livre par a fi mai diseminate, nu strict centralizate în jurul unui singur invitat; anul acesta, pe lîngă România, a mai existat un invitat, mai exact un „oraş invitat“, şi anume Barcelona.
Cu toate acestea, trebuie spus că România s-a bucurat de o atenţie aparte în revistele literare – în care au fost publicate dosare de prezentare a scriitorilor invitaţi (numerele pe martie ale revistelor Lire, Le Magazine littéraire, Bibliothèque(s)) –, în publicaţiile Le Monde, L’Express şi Le Point, dar şi în broşura Salon du livre (realizată în colaborare cu Le Magazine littéraire si Centre National du Livre), unde scriitorii români invitaţi beneficiază, cu toţii, de o prezentare, la care se adaugă editorialul semnat de Jean-François Colosimo, preşedintele CNL, dar şi intervenţiile semnate de editorii Olimpia Verger (éditions des Syrtes), Odile Serre (éditions du Seuil) si Jean Mattern (éditions Gallimard). 

Sortir du totalitarisme

Mă opresc la două dintre dezbaterile de sîmbătă la care au participat scriitorii români – două dintre cele mai interesante şi mai animate, de altfel, organizate în spaţiul CNL.
Cea dintii s-a intitulat Sortir du totalitarisme, şi a fost moderată de Philippe Loubière, un bun cunoscător, de altfel, de literatură română şi traducător al lui Răzvan Radulescu în franceză (cu La vie et les agissements d’Ilie Cazane, Zulma, 2013). Scriitorii invitaţi: Adina Rosetti, Dan Lungu, Bogdan Suceavă. Desfăşurată la o oră de virf (14.00) şi adunînd şi public francez, dezbaterea a durat mai bine de două ore, a fost antrenantă, interesantă pentru publicul străin (fără a se cantona în clişee pitoreşti despre o ţară ex-comunistă), dar şi plină de umor. Am avut un sentiment reconfortant, ca în urma unei dezbateri inteligente şi bine conduse (Philippe Loubière s-a dovedit un cititor atent al cărţilor celor trei autori şi un moderator incitant), sentimentul că aşa ar trebui să se desfăşoare toate întîlnirile cu scriitori români: aplicate, relaxate, fără background autovictimizant, cu accent pe noutatea şi interesul cărţilor cu pricina, dar şi pe tipul de experienţă particulară despre care dau seamă acei autori în cărţile lor (comunism, totalitarism, postcomunism, capitalism „salbatic“ s.a.m.d.)
Nu pot să nu remarc intervenţiile lui Dan Lungu – aici se vede deja experienţa lui de autor tradus în străinătate şi participant la întîlniri cu publicul –, foarte pertinente şi, în acelaşi timp, de un umor contagios. Pe lînga bancurile şi anecdotele biografice cu care şi-a delectat copios audienţa, Dan Lungu a facut şi observaţii sociologice excelente (ca un sociolog care se respectă), foarte utile publicului francez; ca exemplificare: invitat să răspundă la o întrebare legată de sistemul editorial românesc în comunism, Dan Lungu a răspuns ca acesta depindea de trei factori esenţiali: cenzorul (care punea ştampila cu „bun de tipar“ pe manuscrisul cărţii), criticul literar (sau redactorul de carte, adeseori una şi aceeaşi persoană) şi editorul (cel din urmă decidea în mod arbitrar tirajul cărţii – unul enorm, în orice caz, 200.000-300.000 de exemplare –, după cît de mult se afla autorul în graţiile puterii politice – în epocă, a spus el, nu exista noţiunea de public!). Dan Lungu a mai făcut o remarcă acută: literatura română scrisă în comunism nu avea umor (cu doua excepţii notabile: Teodor Mazilu şi Ioan Groşan), şi asta nu pentru că oamenii n-ar fi avut atunci umor (dimpotrivă), ci din două motive: cenzura politică, respectiv modul aparte în care e definită literatura în perioada comunistă – literatură pură, estetizantă, ca reacţie la tendinţa politicului de a confisca literarul –, o concepţie care exclude tot ceea ce pare să vină din afara literaturii, cum e de pilda umoristicul.
Adina Rosetti şi Bogdan Suceavă au dat seamă, la rîndul lor, de ceea ce a însemnat, pentru ei, epoca totalitară în România, dar au vorbit, în egală măsură, despre experienţele lor postdecembriste, cele care au fost, de fapt, decisive în scrierea romanelor lor aflate în discuţie. 

Rire de tout?

Cealaltă dezbatere s-a desfăşurat de la ora 18.00, mai spre finalul zilei de tîrg, dar a reuşit să puncteze cel puţin cîteva aspecte interesante. E vorba de întîlnirea moderată de jurnalistul RFI Luca Niculescu, intitulata Rire de tout?, care i-a avut ca invitaţi pe scriitorii Petru Cimpoeşu (însoţit de traducătoarea sa în franceză, Dominique Ilea), Răzvan Rădulescu şi Matei Vişniec. De vîrste şi experienţe diferite – deşi Matei Vişniec aparţine, cronologic, aceleiaşi generatii ’80 ca şi Petru Cimpoeşu, el trăieşte de mai bine de 20 de ani în Franţa –, cei trei scriitori au fost invitaţi să vorbească despre umor şi tipurile de umor pe care le utilizează în cărţile lor. În vreme ce Matei Vişniec a vorbit despre subversiunea politică (în comunism), dar şi cea mai general socială, realizată prin intermediul umorului (pe care o practică, adesea, în piesele sale de teatru scrise şi jucate în Franţa), dar şi de anumite reguli, configuraţii şi limite de context ale umorului („nu putem rîde de orice cu oricine“), Răzvan Rădulescu, dimpotrivă, a declarat mai mult sau mai puţin provocator: „Nu am rîs încă de tot ce se poate rîde, pentru ca nu sînt încă destul de în vîrstă, dar sper să apuc să rîd de tot“. Dacă rîsul e privit drept un agent regulator, care face ordine în haos, atunci se poate rîde de orice, deşi oamenii îşi stabilesc adesea anumite borne, personale şi de context. „Rîsul nu e niciodată un demers propriu-zis pentru mine – a mai spus romancierul şi scenaristul, care se declară mai degrabă „înduioşat“ de personajele şi de situaţiile despre care scrie –, dar dacă el este un rezultat al scrisului meu, cu atît mai bine“. Apropo de limitele rîsului, Petru Cimpoeşu a afirmat că pentru a rîde de suferinţă – una din situaţiile extreme ale rîsului –, aceasta trebuie să fie depăşită (condiţie obligatorie). În ce-l priveste, „singurele limite ale unui scriitor sînt cele personale, care ţin de biografia, de educaţia lui“. 

Iată două exemple de dezbateri vii şi interesante la care au participat autorii români invitaţi la Salon du Livre – exemple care arată că se poate discuta aplicat şi decomplexat despre literatura română contemporană, ca şi despre trecutul comunist care continuă să irige textele literare româneşti şi să-i atragă pe cititorii străini. Pe de altă parte, la standul românesc au fost şi alte evenimente de pol contrar, inerţiale şi cumva autiste, făcute de români pentru un public românesc (din ţară sau din afara hotarelor ei), în cadrul cărora s-a facut în continuare auzit vechiul discurs autohton, fie văicareţ, fie bombastic, în orice caz plin de „complexe“ româneşti – un discurs care, perpetuîndu-se, nu reuşeşte decît să-şi facă singur rău, la infinit. 

miercuri, 20 martie 2013

La Paris




De azi la Paris, pentru Salon du livre - unde Romania e tara invitata de onoare -, si nu numai. Si pentru Paris, pur si simplu. E frig, insa a dat soarele, iar zborul - in plin soare, deasupra muntilor acoperiti de zapada (Austria?) si mai apoi deasupra unui plafon de nori compact, alb si pufos - a fost splendid. Asta in ciuda foielii romanesti din zborul low cost, unde partea cea mai simpatica a fost episodul in care un domn cu un motan (in clasica cusca de plastic) a fost plimbat de colo-colo de catre stewardese, fiindca el luase bilet si pentru motan, numai ca locul pe care i-l dadusera lui nu era deloc langa cel repartizat motanului... "Ca la romani, numai ca acum mergem la Paris..." - a constatat domnul cu pricina.

Pana una-alta, redau mai jos linkul site-ului Salon du livre 2013, unde e vorba si de scriitorii romani:

http://www.salondulivreparis.com/

joi, 14 martie 2013

O proză atipică



Tânărul poet şi prozator Cosmin Perţa a publicat, în 2012, o carte de proză atipică, Teofil şi câinele de lemn (Editura Herg Benet), care poartă subtitlul „poem”. E drept, fiecare dintre cele 33 de capitole succinte se încheie cu câte un pasaj distinct, marcat cu italice, care poate fi citit, de fiecare dată, ca un poem de sine stătător, de dimensiuni variabile.
În ansamblu, Teofil şi câinele de lemn reprezintă un text hibrid, greu de încadrat într-o categorie anume, care mixează ingrediente dintre cele mai diverse: de la SF şi fantasy la alegoria cu tentă politică (Şantierul este, de pildă, un soi de falanster totalitarist) şi la satira socială, cu debuşee în fantastic. Proza aceasta cu pronunţate accente poematice, îmbibată de satiră politico-socială, dar şi cu unele inflexiuni mistic-religioase se înscrie pe o filieră rusească, mai exact în descendenţa unui Bulgakov, marcând o zonă mai puţin frecventată în literatura română contemporană. Şi ar mai fi de adăugat un lucru aici: dincolo de toate ingredientele textuale, în Teofil şi câinele de lemn există şi un – să-i spunem – cadru metatextual, anunţat de motto-ul cărţii (şi reluat, la un moment dat, chiar în paginile ei): „Scriitorul este o persoană a cărei menire nu e de a da răspunsuri, ci de a pune lumii întrebări” (Roland Barthes).

Or personajul central al cărţii – de fapt, unul dintre cele două personaje principale anunţate de titlu – este scriitorul Teofil Barbălată, prezentat cu umor şi o doză de ironie (la adresa personajului, dar şi a criticii literare) drept „un poet şi un romancier contemporan mediocru. Ştia asta şi era împăcat. Prea încerca să le facă pe toate, prea se credea important şi nu excela în nimic. Cu gândul acesta se obişnuise deja după lungi ani de dramatism şi lingoare, după ce, la rugăminţile lui, i-o demonstraseră chiar majestăţile criticii (contemporane, bineînţeles)”. Neavând, aşadar, prea multe satisfacţii de pe urma mediocrităţii lui scriitoriceşti, Teofil Barbălată se decide să dea curs unui anunţ din ziar prin care inginerul Nicolae Popete, de 86 de ani, încerca să găsească un voluntar pentru a-şi breveta invenţia: o maşină a timpului. Mai în glumă, mai în serios, Teofil Barbălată imaginează şi o miză literară acestei insolite aventuri: „Eh, aiureli, singura chestie bună în toată povestea asta era că la întoarcere ar fi putut să scrie un roman istoric foarte bun, de fapt se şi gândise la el, era simplu, trebuia doar să redacteze exact ce vedea în jur, şi să se plaseze şi pe el în mijlocul acţiunii, deci o dădea şi înspre literatură fantastică, ceea ce era de bon ton, până la urmă şi realismul cel mai crunt era de natură fantastică, iar de bănuit de ceva nu-l putea bănui nimeni pentru că până la urmă cine ar fi crezut că el chiar a fost cu adevărat acolo, hm... aberant...”.

Naraţiunea proliferează, incredulul Teofil e transportat în trecut, la începutul secolului XXI, pe la 1908, aşa cum îi ceruse inginerului Popete, un personaj care, la finele cărţii şi aventurii scriitorului, se face nevăzut, precum în proza fantastică a lui Eliade. Pe măsură ce textul proliferează – ai senzaţia că, la un moment dat, Cosmin Perţa este purtat el însuşi de condei încotro vrea acest text –, umorul iniţial, pigmentat de ironie, se transformă în altceva, în dramă. Tot aşa cum – anticipând puţin – planurile scriitoriceşti ale lui Teofil vor fi abandonate, căci puterile scrisului nu par să mai însemne nimic în faţa realităţii ultime: moartea. Începând ca o naraţiune satirică şi ironic-fantastică în siajul lui Bulgakov, povestea coborârii în timp a lui Teofil Barbălată – care prilejuieşte câteva pagini savuroase purtând amprenta epocii (v. secvenţele cu regele Carol I şi regina Elisabeta, descrierea de tinereţe a viitoarei soţii a lui Teofil, Anastasia Costachi, sau escapadele nocturne ale lui Teofil ce apare drept „Supermanul Bucureştiului de început de secol”) – virează spectaculos, spre final, către un poem vizionar având în centru imaginea morţii.

Şi, în acelaşi timp, e depăşit şi cercul metatextual: dintr-un text despre scris şi puterile scrisului, Teofil şi câinele de lemn se transformă într-unul despre salvare, care înseamnă, în cele din urmă, un abandon al scrisului: „Mă mai pot salva? Cine mă poate salva? Ce trebuie să fac? «Rugăciune», îi şopti în ureche Câinele de lemn. «Rugăciune», şopti ca pentru el T. Barbălată. Şi se decise: în viaţa lui nu va mai scrie un rând, nici pentru gazetă, nici pentru cărţi, pentru nimic. Toate rândurile scrise erau mincinoase, în toate rândurile scrise exista ispita. Prin scris puteai să cazi fără să ştii. Se hotărâse: din chiar acel moment T. Barbălată nu mai era jurnalist, nu mai era scriitor, nu mai era persoană publică, nu mai era nimic. Să nu scrii nimic e un curaj mai mare decât să scrii. Era doar un om care voia să îşi salveze sufletul. Şi să îşi salveze îngerul”.

Nu am spus încă nimic despre celălalt protagonist al cărţii, Câinele de lemn, care acţionează într-un al doilea plan – jumătate fantastic, jumătate alegoric-satiric –, până în clipa în care planurile se intersectează şi cei doi se întâlnesc – spre final, când Câinele de lemn moare şi se transformă în îngerul păzitor al lui Teofil. Întâlnirea celor doi, într-o încăpere capitonată şi etanşă, în care sunt chemaţi pe rând la telefon de către – ghicim – „Stăpânul tuturor” e prezentată, încă o dată, în notă umoristic-satirică, de audienţă comunistă cu împărţire de sarcini (Teofil apare drept „clientul” Câinelui de lemn).
Trebuie spus că secvenţele care îl au ca protagonist pe Câinele de lemn – capitole ce alternează constant cu cele în care evoluează Teofil Barbălată – prilejuiesc pagini dintre cele mai frumoase ale cărţii. Sunt pagini de rară şi sfâşietoare poezie, ţesute în jurul unui personaj care încearcă cu disperare, în zadar, să evadeze din falansterul guvernat de teroare (el se cheamă Şantierul, şi e înconjurat de „închisoarea din pădurea de pin”, dar mai ales de Mlaştină, în care, „când nu mai încăpeau în închisoare, muncitorii erau scufundaţi de vii”). Câinele de lemn – numit aşa după unica lui jucărie din copilărie, un câine cioplit în lemn de tatăl său – parcurge o întreagă dramă personală, căci îşi jeleşte la nesfârşit fiica, pe Matrioşca, ucisă, pare-se, în clipa în care încercaseră amândoi să evadeze de pe Şantier (mai apare în carte un substitut ambiguu al acesteia, Jumătatea de Matrioşcă, ce se confundă adesea cu Matrioşca, în halucinaţiile Câinelui de lemn). Realul şi fantasticul se amestecă indistinct – vorba lui Teofil, „până la urmă şi realismul cel mai crunt era de natură fantastică” –, alegoria satirică şi viziunea onirică aşijderea, în pagini de mare poezie, precum cele care-l evocă pe Câinele de lemn în sanatoriu, în compania altor personaje pitoreşti (nebuni, înţelegem) – Conducătorul de Oşti Celeste sau Regele Nisipurilor Mişcătoare.

Spuneam că fiecare capitol se încheie cu un pasaj în italice (mai scurt sau mai amplu, de la un rând până la o pagină), care are mereu sunetul unui adevărat poem în proză, halucinant, vizionar sau chiar revelatoriu. Iată un exemplu: „Ceaţă albastră, ceaţă albastră, scufundă-mi creierul în imensitatea ta, lasă-mă să sap un mormânt uriaş în nemărginirea ta laolaltă cu şerpii şi leii şi elefanţii prietenii mei în groapa din tine, ceaţă albastră, îi voi arunca şi vinul tău albastru îl vor bea şi vor dansa în imensitatea ta şi creierul meu scufundat se va bucura în nemărginirea ta”.
Finalul cărţii are el însuşi sunetul unui poem apocaliptic despre moarte, aglomerând secvenţe evocatoare şi descriptive – delirul lui Teofil, care sfârşeşte luptându-se cu morţii şi cu demonii.
Teofil şi câinele de lemn este, aşadar, o proză atipică, cu rezonanţe poetice, fantastice şi onirice, care prilejuieşte pagini de mare frumuseţe literară. Deşi nu scapă de unele neglijenţe stilistice, datorate grabei, ea reprezintă – după romanul Întâmplări la marginea lumii (2007) şi volumul Două povestiri (2010) –, probabil, cea mai bună carte de proză de până acum a autorului.

Apărut în România literară nr. 10/ 8 martie 2013

sâmbătă, 9 martie 2013

Revista presei internaţionale. Scriitorii români invitaţi la Salon du livre, prezentaţi în revistele literare franceze



Ca avanpremieră la Salon du livre de la Paris (22-25 martie 2013) – unde România este ţara invitată de onoare –, revistele Magazine Littéraire şi Lire au publicat, în numărul din martie, dosare consistente despre cei 27 de scriitori români invitaţi la eveniment. Dosarele acestea substanţiale, care premerg unui fapt important pentru literatura română şi promovarea ei peste hotare, reprezintă, cred, unul dintre argumentele clare şi normale împotriva celor care continuă să creadă că România este „altfel”, izolată sau ignorată.
„Le cahier critique“ Spécial Roumanie din Magazine Littéraire se întinde pe 20 de pagini: prefaţat de un text de ansamblu semnat de cunoscuta traducătoare Laure Hinckel (care a participat, la solicitarea Centrului Naţional al Cărţii din Franţa, la selectarea scriitorilor români pentru Salon du livre), dosarul conţine prezentări atente ale tuturor celor 27 de autori, în ordine alfabetică – semnate de mai mulţi cronicari: Alexis Liebaert, Évelyne Bloch-Dano, Pierre-Édouard Peillon, Jean-Yves Masson, Juliette Einhorn, Jean-Baptiste Harang, Marie Fouquet, Pierre Assouline, Bernard Quiriny, Aliette Armel, Bernard Fauconnier, Aliocha Wald Lasowski, Clémentine Baron, Hervé Aubron, Alexandre Gefen, Alexis Brocas, Noémie Sudre, Vincent Landel şi Thomas Stélandre. Fiecare autor e prezentat cu cel puţin cîte o carte tradusă în franceză: „Probabil că acesta este cel mai substanţial dosar dedicat literaturii române în ultimii 25 de ani într-o revistă literară franceză“, afirmă Matei Vişniec, în textul său de la RFI (publicat pe site: http://www.rfi.ro/articol/special-paris/salonul-cartii-paris-dosare-dedicate-romaniei-revistele-literare-franceze).
„Nutrim în Franţa – afirmă în editorialul său Joseph Macé-Scaron, directorul publicaţiei – iluzia că cunoaştem literatura română, sub pretextul că putem avansa numele unor autori precum Tristan Tzara, Ionesco, Mircea Eliade, Cioran, Vintilă Horia sau Panait Istrati... E adevărat că unele dintre aceste nume ilustre au hrănit cursul cel mai intim al literaturii noastre. [...] Literatura română este infinit mai bogată şi mai complexă. Meritul acestui Salon, încă o dată, este de a-l face pe cititor să meargă şi pe alte cărări. Pentru a-i însoţi pe toţi aceia care au o «inimă aventuroasă», pentru a relua acest titlu al lui Jünger, Magazine Littéraire a ales să-i prezinte pe cei 27 de autori români care vor fi la Paris pentru acest eveniment“.


Cum spuneam, dosarul e precedat de un bun text de prezentare semnat de Laure Hinckel, care se opreşte asupra contextului literar mai general al României postdecembriste. Ea subliniază abundenţa scrierilor memorialistice imediat după căderea comunismului, în 1989, ca şi absenţa, în primii ani post­revoluţionari, a genului romanesc: „[...] anii ’90 au fost anii «re-umanizării» prin memorie. Catharsisul colectiv trebuia să parcurgă acest drum. Au fost publicate sute de jurnale intime, de poveşti tulburătoare despre gulagul românesc, de confesiuni vinovate“. Resu­recţia romanului, la începutul anilor 2000, scrie Laure Hinckel, e marcată de reîntoarcerea la limbajul crud şi la un realism dur („ultrarealism“ e termenul folosit de traducătoare): „«Renaşterea» romanului, la cumpăna anilor 2000, face loc cu prisosinţă ultrarealismului, limbajului crud şi denunţării necruţătoare a unei societăţi ruinate de dictaturi“. Scriitorii din generaţii mai vechi, precum Ana Blandiana – pe care traducătoarea o citează cu o afirmaţie politică şi literară simptomatică pentru anii postdecembrişti: „Libertatea de cuvînt a diminuat importanţa cuvîntului“ –, dar şi cei mai tineri, afirmaţi la începutul anilor 2000 (precum Dan Lungu) „au rezistat“ şi „se află, astăzi, la Paris“, continuînd acelaşi demers de descriere a realităţii, fie ea cea propagandistică de ieri sau cea publicitar-capitalistă de astăzi. Urmează o trecere în revistă a scriitorilor invitaţi, cu mici descrieri stilistice şi tematice.
După textul lui Laure Hinckel se succed – pe cîte o pagină (sau cel puţin o jumătate de pagină) – prezentările tematico-stilistice ale fiecărui scriitor în parte. Spicuiesc, spre exemplificare, secvenţe de ici-colo: „În ţările ex-comuniste – scrie pe bună dreptate Alexandre Gefen –, satira funcţionării regimurilor totalitare a devenit, de la Zinoviev la Kundera, un gen literar major, indisociabil de experienţa absurdului. Scenarist al Noului Val românesc, Răzvan Rădulescu îi inventează o versiune burlescă şi fals naivă, fără nici cea mai mică urmă de «ostalgie», poveste a unei vieţi ima­ginare care îi va seduce pe cititorii francezi ai şcolii Minuit, ca şi pe cei ai lui Mihail Bulgakov şi ai scriitorilor realismului magic“, afirmă cronicarul despre Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, roman tradus în franceză de Philippe Loubière (éditions Zulma).
În regimul totalitar ceauşist, scrie Alexis Liebaert despre romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (tradus în franceză de Nicolas Cavaillès, éditions Gallimard), fericirea amoroasă nu e la ordinea zilei: „În infernul acesta, pe care Gabriela Adameşteanu îl descrie într-un limbaj de o elegantă simplitate, fericirea nu este, în mod evident, o chestiune la ordinea zilei. [...] Iubirii îi vor urma delăsarea, apoi resentimentul. Nu era bine să iubeşti în ţara Conducătorului“.


Despre Radu Aldulescu – prezent la Salon du livre cu romanul Amantul Colivăresei, primul său roman tradus în franceză (de Dominique Ilea) – Évelyne Bloch-Dano scrie: „Oralitatea, verva, puterea cuvîntului său au făcut ca Radu Aldulescu să fie comparat cu Louis Ferdinand Céline din Călătorie la capătul nopţii sau din Moarte pe credit“.
„Fals candidă, mai ales cînd se concentrează asupra personajului principal, scriitura lui Savatie Baştovoi lasă loc unor discursuri în aparenţă dezlînate, care apar drept tot atîtea enigme pentru cititor“, notează Pierre-Édouard Peillon despre scriitorul basarabean Savatie Baştovoi. Enigmele se rezolvă la final, cînd această eterogenitate discursivă e citită ca o replică la tendinţa nivelatoare a sistemului sovietic oprimant.
„În zadar a ales Cioran limba franceză ca limbă în care să scrie, pentru a se afirma mai bine ca scriitor francez – scrie Pierre Assouline în prezentarea consacrată lui Gabriel Liiceanu (prezent la Salon du livre cu două traduceri: Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran, urmată de Cioran. Continentele insomniei, traducere de Alexandra Laignel-Lavastine; respectiv Uşa interzisă, traducere de Michelle Dobré şi Marie-France Ionesco) –, fiindcă au rămas întotdeauna anumite «lucruri» (sentimente, emoţii, afecte, confidenţe) care, în cazul lui, ca şi în cazul atîtor expatriaţi, nu se puteau exprima decît prin cuvintele limbii de dinainte. De aceea, fiind vorba de Cioran, acordăm în mod natural un anumit interes oricărei mărturii venind dinspre România, chiar dacă nu e vorba neapărat de revelaţii legate de anii săi de tinereţe cu simpatii fasciste“.
Spaţiul mă obligă să mă opresc aici cu exemplificările din textele de prezentare. Însă toate sînt executate cu atenţie de către cronicarii francezi convocaţi la realizarea dosarului Spécial Roumanie, dosar din care fac, aşadar, parte scriitorii (în ordine alfabetică): Gabriela Adameşteanu, Radu Aldulescu, Savatie Baştovoi, Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoeşu, Nicoleta Esinencu, Florina Ilis, Doina Ioanid, Gabriel Liiceanu, Dan Lungu, Norman Manea, Alina Nelega, Andrei Oişteanu, Andrei Pleşu, Marius Daniel Popescu, Răzvan Rădulescu, Adina Rosetti, Bogdan Suceavă, Ileana Surducan, Alex Talambă, Lucian Dan Teodorovici, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricariu, Matei Vişniec şi Varujan Vosganian.

Apărut în Observator cultural nr. 664/ 08.03.2013

miercuri, 6 martie 2013

Scriitorii români invitaţi la Salon du livre sunt prezentaţi în revistele literare franţuzeşti


Două dintre revistele literare franţuzeşti cele mai cunoscute şi mai populare, Le Magazine littéraire şi Lire consacră, în numărul lor din martie, dosare consistente celor 27 de scriitori români invitaţi la Salon du livre (22-25 martie).
Iată un semn cât se poate de clar de normalitate a receptării (în avanpremieră) a literaturii române în străinătate, necesar poate mai ales acelora care continuă să se plângă de marginalizarea sau chiar de ignorarea ei, pe motive dintre cele mai bizare (nu acela, îndreptăţit, al politicilor culturale româneşti).

În Magazine littéraire, directorul publicaţiei, Joseph Macé-Scaron, dedică o parte din editorialul său României. Urmează 20 de pagini de prezentări tematico-stilistice atente ale scriitorilor români, în ordine alfabetică (câte o pagină sau cel puţin o jumătate de pagină pentru fiecare scriitor român, prezent la Salon du livre cu cel puţin o carte tradusă). Dosarul se intitulează Spécial Roumanie (pp. 18-38) şi la realizarea lui sunt convocaţi aproape 20 de cronicari literari francezi (printre ei şi cunoscutul critic literar Pierre Assouline, care îl prezintă pe Gabriel Liiceanu şi cărţile sale consacrate lui Cioran): „Probabil că acesta este cel mai substanţial dosar dedicat literaturii române în ultimii 25 de ani într-o revistă literară franceză”, spune Matei Vişniec în articolul său prezentat la RFI (http://www.rfi.ro/articol/special-paris/salonul-cartii-paris-dosare-dedicate-romaniei-revistele-literare-franceze). Redau aici şi linkul către articolul de prezentare generală a literaturii române postdecembriste, semnat de cunoscuta traducătoare Laure Hinckel (care a participat la selecţia autorilor români invitaţi la Salon du livre) – articol ce deschide dosarul Spécial Roumanie: http://www.magazine-litteraire.com/mensuel/529/roumanies-aujourd-hui-01-03-2013-61830

De notat şi o întreagă pagină de publicitate pentru Salon du livre, La Roumanie aux Syrtes, care conţine copertele a patru cărţi româneşti apărute la Éditions des Syrtes: La Croisade des enfants (Florina Ilis), L’Amant de la veuve (Radu Aldulescu), En attendant l’heure d’après (Dinu Pillat) şi Le Livre des chuchotements (Varujan Vosganian).
Mai multe detalii în articolul din Observator cultural de săptămâna aceasta.

duminică, 3 martie 2013

"Teofil şi Câinele de lemn" de Cosmin Perţa



Teofil şi Câinele de lemn (Editura Herg Benet, 2012), cea mai recentă carte a tânărului poet şi prozator Cosmin Perţa, este o proză atipică (autorul o subintitulează „poem”), o satiră politico-socială cu inflexiuni mistico-religioase à la Bulgakov, dar şi o proză cu rezonanţe poetice, fantastice şi onirice, care prilejuieşte pagini de mare frumuseţe literară. Iată câteva secvenţe de poezie sfâşietoare, incantatorie, dominate de imaginea morţii:

„Ceaţă albastră, ceaţă albastră, scufundă-mi creierul în imensitatea ta, lasă-mă să sap un mormânt uriaş în nemărginirea ta laolaltă cu şerpii şi leii şi elefanţii prietenii mei în groapa din tine, ceaţă albastră, îi voi arunca şi vinul tău albastru îl vor bea şi vor dansa în imensitatea ta şi creierul meu scufundat se va bucura în nemărginirea ta”.

„Chiar dacă ai căzut, mă voi culca lângă corpul tău. E răcoare. O să îţi scriu o scrisoare lângă corpul tău, în răcoare, o scrisoare de dragoste. Nimeni nu se gândeşte la corpul tău cum o fac eu. Îngheţ de fericire doar gândindu-mă la asta. Răcoare. Corpul tău e îngropat bine, e căptuşit cu pământ, joc şah, table. Nimeni nu se gândeşte la corpul tău cum o fac eu înmiresmat în răcoare”.

„Plângi, plângi, un milion de sicrie încap în exact 162 de pagini de carte, un milion de morţi încap în exact mintea mea, îi voi cumpăra, o voi cumpăra pentru tine.
Plângi, plângi, o să-ţi cumpăr un preşedinte, un parlament, o şcoală, asfalt pe care să calci, o să îţi cumpăr şosete cu care să calci pe asfalt, cu care să te duci la doctor, în care să-ţi miroasă picioarele, o să îţi cumpăr o pajişte numai a ta în care să creşti avioane sălbatice, să îmblânzeşti moartea, plângi, plângi, o să îţi cumpăr moartea ca să te urci pe ea, să o călăreşti pe ea, să o numeşti pe ea, să îi spui: Matrioşca”.