.
.

joi, 28 noiembrie 2013

Interviu cu Andreï Makine





„Ecaterina cea Mare e o femeie unică, rară, care a încercat totul”

Interviu cu Andreï Makine

Cunoscutul scriitor francez Andreï Makine, laureat al Premiului Goncourt (1995), a fost la Bucureşti între 22-24 octombrie, la Târgul de Carte Gaudeamus, cu ocazia publicării în limba română a ultimului său roman, Une femme aimée (Seuil, 2013)/ O femeie iubită (Polirom, 2013), o carte despre Ecaterina a II-a a Rusiei. Am avut prilejul de a sta de vorbă despre viaţă, cărţi, istorie cu un scriitor de mare forţă. O prezenţă impresionantă.



Aţi plecat din Uniunea Sovietică în 1987. În Franţa, unde aţi trăit la început în condiţii dificile, v-aţi impus abia în 1995, cu romanul Le Testament français/ Testamentul francez (care a obţinut Prix Goncourt, Prix Médicis). În cărţile dumneavoastră există adesea acest balans Est-Vest, Franţa-Uniunea Sovietică (Rusia, ulterior). Spuneţi-ne pe scurt în ce condiţii s-a produs exilul dumneavoastră şi care ar fi, în cele din urmă, identitatea dumneavoastră, ca scriitor?

Am vorbit adesea despre aceste lucruri în cărţile mele, de pildă în Recviem pentru Est sau în Testamentul francez, şi revin mereu, mai mult sau mai puţin, la tema aceasta în romanele mele. M-am văzut confruntat cu două Rusii, eu am trăit doar în Rusia sovietică, o Rusie care nu era deloc ideală, dar care propunea oamenilor un vis: un vis în care am crezut destul de mult când eram tânăr, deşi nu eram propriu-zis un comunist, nu eram membru de partid. Ceea ce mă atrăgea era acel ideal de fraternitate universală. În Al Doilea Război Mondial, au murit 25 de milioane de ruşi. Eu m-am născut la 12 ani de la Al Doilea Război Mondial, dar semnele lui încă se vedeau peste tot: în copilărie, vedeam adesea pe stradă oameni mutilaţi, fără un braţ sau fără un picior; auzeam deseori zgomotul pe care îl făceau pe asfalt oamenii care aveau un picior de lemn, zgomotul acela specific mi-a marcat copilăria. Pe la 15-16 ani, nu am mai auzit zgomotul acela pe străzi: ce se întîmplase? Pur şi simplu, oamenii aceia muriseră – deşi erau oameni tineri, dar mutilaţi de război. Eram cu toţii marcaţi de catastrofele războiului şi am fost atraşi de visul acesta al unei fraternităţi universale. Visul s-a prăbuşit odată cu căderea comunismului, şi a fost o deziluzie teribilă, nu numai economică şi politică. M-am aflat atunci în faţa acestei Rusii sovietice prăbuşite, iar eu nu cunoşteam alta. O Rusie nouă, prea puţin solidară şi foarte violentă în instinctele ei de posesiune, nimeni nu mai vorbea de „a fi”, ci de „a avea”. Trebuia să „ai” pentru „a fi”. Toate acestea îmi repugnau; am ales Franţa ca exil, patria mea spirituală, patria limbii mele şi a strămoşilor mei îndepărtaţi; această Atlantidă mitică era singura ţară în care mă puteam simţi acasă.

Azilul politic vi s-a acordat uşor? (În România, în epocă, era foarte greu să obţii azil politic.)

De regulă nu evoc în interviuri motivele pentru care mi s-a acordat azilul politic, dar sunt motive foarte serioase, având în  vedere că am avut un parcurs de militar în Afganistan. Astăzi sunt sute de mii de tineri care obţin azil în Franţa, e o ţară destul de deschisă în această privinţă. Evocaţi dificultăţile ulterioare obţinerii azilului: dar de ce viaţa unui scriitor, ca şi a oricărui alt străin, ar fi uşoară la sosirea în Paris? Imaginaţi-vă, de pildă, un tânăr francez care vine să se stabilească la Paris: el ar întâlni aceleaşi dificultăţi. În Franţa se tot bate monedă pe tema asta: ce greu este pentru un imigrant la Paris. Dar imaginaţi-vă ce greu este şi pentru un tânăr spaniol ajuns la Madrid să găsească un job, un apartament, să supravieţuiască. Eu n-aş vrea să tot insist asupra acestor dificultăţi: viaţa prezintă dificultăţi pentru toată lumea, francezi sau imigranţi.

Dar se spune că străinii sunt discriminaţi.

Nu cred că e adevărat, francezii nu sunt deloc rasişti, sunt deschişi, dar condiţia este următoarea: trebuie să te comporţi cum trebuie. E ceea ce unii nu înţeleg: la Roma trebuie să te porţi ca un roman. Dacă, însă, ajung în Franţa şi vor să trăiască acolo precum musulmanii din Arabia Saudită, francezii nu pot accepta: „Dacă vreţi să trăiţi ca nişte musulmani, atunci mergeţi în Arabia Saudită”. Cred că acest tip de discurs net şi strict este cel mai bun cadou care poate fi făcut străinilor, spunându-le: „Avem tradiţiile noastre, care sunt extrem de deschise, de primitoare, dar nu trebuie să încălcaţi limitele”. Şi faptul că francezii nu mai îndrăznesc să aibă acest discurs foarte strict face ca, din când în când, să izbucnească revolte teribile în suburbiile pariziene şi ca, la un moment dat, un tânăr arab să pătrundă într-o şcoală franceză şi să ucidă copii, doar pentru că sunt evrei. Se face simţită o ură (spunându-se că străinii sunt discriminaţi) şi ea provine tocmai din acest discurs lax, falacios, la adresa imigranţilor. Dar trebuie spus, încă o dată, că şi francezii, portughezii – de Grecia să nu mai vorbim – au aceleaşi dificultăţi. Dar când scriu despre asemenea lucruri în cărţile mele, precum în Cette France qu'on oublie d'aimer (2006), presa nu suflă o vorbă, pentru că e un discurs politic incorect.

Ultimul dumneavoastră roman, O femeie iubită (2013), e structurat pe două planuri: un plan istoric, perioada Ecaterinei a II-a a Rusiei, ţarina luminată care a modernizat imperiul rus, şi un plan al prezentului lui Oleg Erdmann, tânărul regizor rus care vrea să facă un film despre Ecaterina. Oleg e născut în anii ’50 şi trăieşte inclusiv căderea Uniunii Sovietice, în anii ’90. Care este raportul dintre cele două planuri, e vorba de un contrast, de o continuitate?

Planul istoric e mai degrabă unul metaforic, pentru că Ecaterina e un soi de metaforă pentru el, o prismă, un telescop prin intermediul căruia poate vedea şi judeca prezentul. Pentru că ea a trăit şi a încercat absolut totul, iată ce e interesant la femeia aceasta. Inclusiv în privinţa existenţei sale personale, private: era o femeie exuberantă, în plan sentimental, senzual, sexual. În ce priveşte iubirile sale, se poate spune că a trăit tot ce se putea trăi. La fel în plan politic: e o tânără nemţoaică ajunsă în fruntea unui imperiu imens şi care ştie să conducă! Care ştie să guverneze fără să ucidă: pe vremea aceea, nu exista gulag şi pedeapsa cu moartea fusese abolită, pe când în cea mai mare democraţie a lumii, SUA, ea există, de pildă, astăzi. Or ea a scris câteva articole în sensul acesta – fiindcă era şi o jurnalistă, a fondat publicaţii şi a scris chiar ea în ele.

Se spune că aceasta este influenţa iluminismului occidental, francez.

Sigur că da, e vorba de iluminismul francez, dar ea a mers mult mai departe, pentru că autori precum Voltaire, Rousseau, Diderot îşi scriau liniştiţi cărţile, în timp ce Ecaterina le-a pus în practică ideile. E cu totul şi cu totul altceva. Diderot, care a venit la Sankt Petersburg şi care purta adesea conversaţii cu ea, a primit acest răspuns de la ea: „Uneori îmi vorbeşte un înţelept, un profet, dar alteori parcă îmi vorbeşte un copil de zece ani. Atunci când îmi spuneţi: e foarte simplu, eliberaţi sclavii, faceţi asta, faceţi cealaltă. Dar e simplu numai pe hârtie”. Aşa cum i-a spus ea lui Diderot: „Dragă prietene, dumneata scrii pe hârtie, iar hârtia suportă orice; însă eu lucrez pe pielea oamenilor, care este mult mai sensibilă şi mai susceptibilă”. Şi a fost adesea dezamăgită de vorbele şi de ideile frumoase ale iluminiştilor, care erau greu de pus în practică. Iată de ce Oleg Erdmann e interesat de această femeie: pentru că metafora reprezentată de Ecaterina îi permite să vadă lumea în totalitatea ei. E o femeie unică, rară, care a încercat totul. Au existat, desigur, şi altele: Madame Pompadour, Diane de Poitiers şi alte mari curtezane, foarte influente în epoca lor, însă Ecaterina era mai mult de atât: ea guverna un imperiu. Îşi forma favoriţii, a făcut din ei oameni de stat; dar a fost şi o femeie profund nefericită, pentru că, în ciuda aventurilor amoroase, n-a cunoscut dragostea până la vârsta de 50 de ani. E teribil pentru o femeie, să nu fie iubită. Desigur, avea amanţii ei, totul se petrecea bine în pat, dar simţea că nu e iubită – nu poţi înşela o femeie! Întâlneşte această iubire târziu, după 50 de ani.

Da, faceţi referire la acest episod în carte, la relaţia ei cu ofiţerul Alexandr Lanskoi. De aceea intitulaţi romanul O femeie iubită?

Da, Ecaterina este, în sfârşit, o femeie iubită, însă iubirea aceasta va dura puţin: patru ani. E puţin, dar este şi foarte mult: vă imaginaţi, pentru o femeie, patru ani de iubire adevărată. E foarte mult: sunt multe femei care n-au fost iubite niciodată ca ea, sau au fost iubite într-un fel mai banal, or ea a fost iubită la modul veritabil, iar dovada e că bărbatul acesta nu i-a cerut niciodată nimic în schimb. A iubit-o pentru ea însăşi, nu pentru glorie sau avere, şi de aceea Ecaterina a fost la un pas de a-şi părăsi tronul şi de a pleca împreună cu el. Amândoi erau dispuşi să abandoneze totul, avere şi poziţie şi să părăsească Rusia. La data aceea,imperiul rus mergea de la sine, Pavel I, fiul Ecaterinei şi moştenitorul tronului avea 30-40 de ani, ar fi putut guverna. Însă Lanskoi moare – moartea lui nu e clară, se spune că ar fi fost otrăvit, dar nu vom şti niciodată.

Se poate spune, aşadar, că marea istorie sacrifică istoria privată, că puterea sacrifică iubirea?

Logica romanului istoric este destul de simplă: el povesteşte, în baza unei documentaţii, un eveniment istoric, într-o manieră agreabilă, pentru că un alt scop al romanului istoric e şi acela de a-şi delecta publicul.

Şi să romanţeze evenimentele istorice.

Da, să le comenteze întrucâtva, dar rămânând mereu sclavul unei versiuni istorice (pentru că, în fond, nimeni nu deţine adevărul asupra a ceea ce s-a întâmplat). Dar scriitorul are acest privilegiu, prin indicii indirecte, să pătrundă în inima unei femei. E aproape ca un transfer psihanalitic: Ecaterina îmi vorbeşte şi, graţie rezonanţei în psihicul meu, încep să o înţeleg mai bine. Nu vreau să sune freudian, dar e ceva în acest sens: scriitorul e ca o cutie de rezonanţă, utilizează această rezonanţă în scrisul său. Sunt semnale care vin şi pleacă şi, prin intermediul lor, sondează interiorul personajului (istoric). Graţie acestor semnale, sondez interiorul Ecaterinei, trimit, la rândul meu semnale, căci, graţie experienţei mele sentimentale, o pot sonda eu însumi. În felul acesta, creez un personaj care, la limită, nu e interesant pentru romanul istoric, fiindcă în romanul istoric interesează să construieşti o intrigă captivantă şi să delectezi publicul: trebuie să arăţi comedia umană. În schimb, în romanul meu aş spune că e vorba mai degrabă de o încarnare istorică: Ecaterina se „încarnează” într-un personaj adevărat – aşa cum suntem şi noi –, pe care-l vedem trăind.

Impresia mea este că, în romanul dvs, insistaţi pe vag, implicit, pe atmosferă – s-a şi spus, de altfel, că aveţi o scriitură poetică.

Nu e nimic vag acolo, în schimb este ceva indicibil, ceva care nu a trecut prin „sita” cuvintelor. Cuvintele sunt simple, totul a fost spus: Ecaterina era o nimfomană, i se cunosc prea bine furia uterină, vaginul insaţiabil etc. Sau, din cealaltă perspectivă: ce strateg magnific! etc. Între cei doi termeni, nu există nimic: deci nu este deloc vag, dimpotrivă, aici se află tot ceea ce scapă caracterizărilor primare care au însoţit imaginea acestei femei. Ceea ce rămâne este sufletul (l’âme) Ecaterinei. Şi dacă vi se pare un teritoriu vag, imprecis, asta se întâmplă pentru că poeţii, scriitorii nu au aşezat aici cuvintele potrivite. Eu caut tocmai acest lucru, să-mi aşez cuvintele în acest spaţiu indicibil al vieţii Ecaterinei. Pentru romanul meu, mi-am regăsit notele de lectură de acum 15-17 ani. Am fost dintotdeauna fascinat de personajul acesta, dar am început să-mi adnotez lecturile acum vreo 15 ani.

Aţi scris foarte multe romane, peste 20. De cele mai multe ori revin tema iubirii, tema trecerii timpului – cum treceţi de la o carte la alta, ce anume vă inspiră, cum vă găsiţi subiectele?

Cred că trăiesc în această realitate romanescă, nu m-am simţit niciodată exterior în raport cu ceea ce scriu. Romanul nu e un obiect pentru mine, dimpotrivă, eu sunt subiect în ceea ce scriu, în atmosfera pe care o creez. În fiecare zi observ, privesc în jur, frontiera dintre viaţă şi scriitură e foarte subţire pentru mine. Subiectele mi se impun, pur şi simplu, la fel s-a întâmplat şi cu Ecaterina. Scriitorul e înainte de toate un observator: când creează un personaj, nu-l creează din neant, din propriul său creier, ci din experienţa lui de observator.

Aţi scris patru romane sub pseudonimul Gabriel Osmonde – în 2011 aţi dezvăluit că Gabriel Osmonde sunteţi dumneavoastră. E o diferenţă de scriitură, de viziune între romanele semnate Andreï Makine şi cele semnate Gabriel Osmonde?

În 2011 am fost „trădat” de două ori, de jurnalişti, dar şi de universitari. Editorul meu e cel care a dezvăluit identitatea lui Gabriel Osmonde; apoi am fost contactat de jurnaliştii de la Le Figaro, şi am renunţat să mă mai ascund. Pe de altă parte, au mai fost şi universitarii – cititorii profesionişti, cei mai atenţi – care observaseră similitudinile de stil. Ei au spus că, deşi romanele semnate Makine se referă la istorie, la Rusia etc., iar cele semnate Osmonde sunt preocupate mai degrabă de ontologie, de metafizică, de temporalitate etc., există totuşi un paralelism stilistic între ele.

Dar de ce aţi simţit nevoia unui pseudonim?

Pentru că sunt cărţi complet diferite. Şi apoi spun adesea: în filozofia şi în literatura chineză veche exista adesea obiceiul acesta: când un autor atingea o anumită celebritate, îşi schimba numele. Pentru a nu-şi influenţa cititorii, pentru a beneficia din nou de acea prospeţime de lectură. Ştiţi cum se întâmplă: trăim într-o economie de piaţă, Makine a devenit deja o marcă; eu voiam să-i debarasez pe cititori de percepţia aceasta. Şi e adevărat că, graţie lui Osmonde, am descoperit un alt public, mult mai tânăr şi foarte diferit de cel al lui Makine. E un public mai universitar, mai reflexiv, pentru că pe Makine oamenii îl citesc adesea pentru trama istorică. Pseudonimul mi-a permis să am un alt raport cu cititorii mei. O cititoare (jurnalistă, de altfel) a lui Osmonde mi-a spus că, după ce a citit romanele sale, viaţa ei nu a mai fost la fel. Or, o asemenea transfigurare nu mi-a fost povestită niciodată în cazul romanelor semnate Makine, pentru care oamenii mă complimentau etc. În cazul lui Osmonde, spre deosebire de Makine, avem de-a face cu un personaj complet „nud” în faţa vieţii, eliberat de istorie, de morală, de etică, de problemele psihologice, un om eliberat, ca într-o a doua naştere, de toate anvelopele, ecranele sociale care ascund faptul că el este, în fond,o fiinţă muritoare. Această protecţie îl îndepărtează de condiţia primară, a noastră a tuturor: că ne-am născut şi trebuie să murim – în 20.000 de zile, cum spune Osmonde. E un roman mult mai direct din punct de vedere metafizic şi ne pune în faţa problemelor esenţiale ale vieţii: fragilitatea ontologică şi lipsa de autenticitate în comunicarea umană.

Un roman mai existenţialist?

Existenţial, nu existenţialist, pentru că, în opinia mea, scriitorii francezi existenţialişti nu au făcut decât să transfere în cărţile lor, cu rezultate îndoielnice, şcoala de gândire heideggeriană.

Locuiţi la Paris: cum se vede, din perspectiva dumneavoastră, peisajul literar francez actual?

Peisajul artistic francez e foarte variat şi foarte bogat, vital. În fiecare an se publică 700 de romane în Franţa! Nu poţi spune că nu-ţi place literatura franceză contemporană, pentru că ai citit două romane şi nu ţi-au plăcut! Există, într-adevăr, o regresie a importanţei cuvântului în epoca noastră, dar nu e vina scriitorului, ci a mediilor, a Internetului etc. Dar există, în acelaşi timp, o vitalitate extraordinară a mediului literar în Franţa – există cititori, librari pasionaţi, câţiva jurnalişti literari, puţini, dar excelenţi; plus o zonă francofonă la fel de efervescentă, în Belgia, Elveţia, în Québec. Franceza literară se poartă foarte bine, deşi e atacată din toate părţile, e evident. E o bătălie de dus, de aceea serviciile culturale ale ambasadelor sunt foarte importante. E o bătălie pentru păstrarea spiritului.

Apărut pe Bookaholic

luni, 25 noiembrie 2013

Andreï Makine – schiţă de portret




Înalt şi osos, cu o permanentă lavalieră bleu cu motive mărunte, Andreï Makine te fixează fără încetare cu privirea albastră, intensă. E curtenitor şi amabil, dispus să răspundă cu răbdare la întrebări, pe parcurs se lasă prins –a câta oară? – de precizările, mărturisirile pe care le face interlocutorului. Ajuns în Paris în 1987 (a obţinut azilul politic), el a devenit cunoscut în întreaga lume odată cu romanul Le Testament français (1995)/ Testamentul francez, pentru care a obţinut în acelaşi timp Goncourt şi Médicis (plus Goncourt des Lycéens). Makine e autorul a peste 20 de romane, dintre care 4 sunt semnate sub pseudonimul Gabriel Osmonde. Romancier prolific, spune că viaţa lui se identifică cu scrisul – la drept vorbind, cele două vieţi, căci mărturiseşte că romanele scrise sub pseudonim sunt, în ciuda stilului, cu totul diferite – ca mod de raportare la viaţă şi la scris.


Şi totuşi... nu este deloc prototipul autorului de succes. Câte ceva din biografia lui se întrezăreşte în cărţi, în Testamentul francez sau în Recviem pentru Est, în care suferinţa e convertită cumva într-un soi de patetism stilistic, de lirism discret. Crescut în orfelinat, trecut prin experienţa războiului (am înţeles că are experienţă de soldat – deşi a spus că nu declară în interviuri motivele pentru care a obţinut azilul politic), Makine are, în alură, în toată înfăţişarea lui, o anumită rigiditate (şi stângăcie) cazonă, dublată de aerul unui om care a suferit mult. O anumită rigiditate, suferinţă, însingurare se degajă copleşitor din prezenţa lui fizică, iar fixitatea albastră, hipnotică a privirii le accentuează. E un om care impresionează prin toate astea, nu prea zâmbeşte, nu prea râde – deşi e amabil –, nu e un causeur à la française, deşi nu e zgârcit la vorbă, nu are nici nonşalanţa ori frivolitatea francezilor. Vorbeşte franceza cu un puternic accent slav, aş zice, sau italian. E ceva contrariant la el: acest amestec de rigiditate, de inflexibilitate soldăţească şi de suferinţă, de patetism (în stil).

S-a chinuit rău în primii ani la Paris (a stat într-un cavou în Père Lachaise!, apoi într-o cămăruţă în Montmartre), a scris destule cărţi până a devenit celebru. M-a surprins, totuşi, să constat că e foarte francez în atitudine şi în opinii: crede că orice imigrant la Paris are aceleaşi dificultăţi precum un tânăr francez sau spaniol (la el acasă), crede că orice imigrant trebuie să se poarte în Franţa după regulile locului, fără concesii, crede că literatura franceză (inclusiv francofonă) se poartă foarte bine, deşi e criticată din toate părţile.

Mai multe – în curând în interviul pe care mi l-a acordat cu ocazia prezenţei sale la Bucureşti, la Târgul de Carte Gaudeamus, în zilele de 22-24 noiembrie.

vineri, 22 noiembrie 2013

Mărturiile contemporanilor despre Eminescu



În colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete“, a apărut în 2013, la Editura Humanitas, un amplu – şi elegant – volum consacrat receptării de către contemporani a poetului Mihai Eminescu. E vorba de Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă. Volumul nu aduce nimic nou, dar este util într-un mod didactic, prin faptul că pune cap la cap – într-o ediţie voluminoasă şi, cum spuneam, elegantă, cu ilustraţii la final, bibliografie (lista de texte antologate şi lista de lucrări din care sînt extrase evocările: antologii, studii, dicţionare, cronologii) şi note despre autorii mărturiilor – o serie de texte risipite în diverse locuri. Gestul acesta are însă şi o semnificaţie aparte, interesantă în sine: fără să facă nici o referire la numărul nr. 265/1998 – deja celebru – al Dilemei (vechi), cel care propunea, la finele deceniului 9 – stîrnind un adevărat scandal –, demitizarea „poetului naţional“, scuturarea de groasele clişee de receptare critică şi şcolară, Cătălin Cioabă invită, în prefaţa cărţii („Portret din cuvinte“) la o anumită relativizare a imaginii lui Eminescu în conştiinţa publică şi în general la receptarea cu circumspecţie a mărturiilor despre poet ale contemporanilor. Lucru care arată că, în sfîrşit, în 2013, la destui ani distanţă – timp în care celebrările encomiastice şi complet defazate ale poetului continuă în diverse manifestări instituţionale (de regulă provinciale) –, demitizarea postdecembristă iniţiată de Dilema este acceptată de mainstream şi considerată ca atare.

În fond, cînd Mircea Cărtărescu – în dosarulDilemei – insista, scandalos atunci, pe înfăţişarea fizică a „poetului naţional“ (scund, masiv, păros etc.), care contravenea clişeelor romantice şi romanţioase perpetuate cultural, el nu făcea decît să citeze nişte mărturii contemporane, de pildă chiar ale fratelui său, Matei – pagini cu care debutează chiar antologia realizată de Cătălin Cioabă („Memoriu asupra familiei Eminescu“): „Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura talpei era plin (Platfuss, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, faţa, un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pămînt, cu capul puţin aplecat în jos, şi mai totdeauna gînditor. Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară pînă răsărea soarele, aci dormea de cu seară pînă la amiază şi uneori şi pînă la 1 şi 2 p.m. Piciorul şi mîinile mici, ca ale mamei, dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, cînd rîdea cu mare poftă, şi rîs sincer. [...] Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut, bea ţapăn, însă numai vin, rachiuri nu, bea ţapăn de la vîrsta de 14 ani. [...] Revenind la fizic. Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos, şi cele de sus, credeai de-i omul lui Darwin“.


Evocări cu parfum de epocă


Caleidoscopul de imagini ale lui Eminescu propuse de contemporani nu e lipsit, aşadar, dincolo de parfumul de epocă, de anumite picanterii, de detalii de viaţă, de fizic, de trăsături de caracter recurente (în mărturiile contemporanilor) care pot reususcita curiozitatea cititorului de astăzi. Probabil că mărturia cea mai impresionantă, în acest sens, este – aşa cum notează şi Cătălin Cioabă în prefaţă – pierderea, cu sincope, a discernămîntului, din pricina bolii; şi asta avînd în vedere că Eminescu deţinea, conform multor mărturii, o vie inteligenţă discriminatorie şi un exigent spirit speculativ. Pe de altă parte, dincolo de recurenţa, în mărturii, a anumitor trăsături de personalitate, toate aceste evocări trebuie citite la modul relativ, pentru că nu există un „înţeles ultim“ al unei vieţi. Cred că publicul cititor – marele public – a ajuns, totuşi, în ultimul deceniu, la această prudenţă, precauţie. Cătălin Cioabă scrie, în prefaţa citată: „Şi totuşi, nu despre scăpările memoriei e vorba aici, ci despre varietatea de imagini în care se transcrie o viaţă de om. Cititorul va avea, pe lîngă interesul real pe care îl stîrnesc aceste texte, senzaţia că ceva «îi scapă», că nu poate pătrunde dincolo de această varietate deconcertantă. Va rămîne, poate, cu resemnarea pe care trebuie s-o avem mereu faţă de înţelesul ultim al oricărei vieţi omeneşti. Resemnare pe care Eminescu însuşi o exprimă în două versuri din Scrisoarea I: «Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ Or să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?»“. Trebuie să semnalez, însă, că prefaţatorul şi îngrijitorul ediţiei are el însuşi unele scăpări de la această precauţie relativizantă, vorbind, esenţialist şi pe alocuri patetic, despre un „dat esenţial al firii sale – deci trăsătura cu cel mai adînc firesc“ („blîndeţea, bunătatea“ – trăsătură decupată în virtutea recurenţelor ei în evocările contemporanilor). Cătălin Cioabă foloseşte acelaşi limbaj esenţialist atunci cînd vorbeşte despre „fiecare oglindire a chipului său adevărat în textele contemporanilor“ sau despre „acele mărturii autentice, vii“ din „noianul de scrieri“ evocatoare. În ce mă priveşte, cred că termenii de relevanţă a mărturiei sau de recurenţă a unor trăsături, într-un asemenea teritoriu relativ al evocărilor, sînt mult mai adecvaţi pentru a face selecţii (şi nu ierarhii).

În orice caz, ediţia – amplă – este bine-venită şi utilă: ea strînge la un loc mărturii „clasice“ precum cele ale colegilor de şcoală Ioan Slavici (coleg cu Eminescu la Viena) şi Teodor V. Ştefanelli (coleg de liceu la Cernăuţi şi apoi de universitate, la Viena), ale lui Titu Maiorescu, George Panu sau Iacob Negruzzi (a se vedea cu deosebire amintirile de la cenaclul Junimea), ale lui Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Mite Kremnitz etc. Alături de acestea – o mulţime de alte mărturii, semnate de autori ale căror nume ne sînt astăzi necunoscute. Volumul este structurat, cronologic, în cinci mari secţiuni, „I. Copilăria şi peregrinările tinereţii“, „II. Anii de maturitate“, „III. Anii tîrzii. Boala“, „IV. Evocări din anul morţii“ şi „V. Povestiri, anecdote, imagini“.

Încă o dată, publicarea acestui volum cred că înseamnă, în cele din urmă, o recunoaştere mainstream a imaginii caleidocopice, relativiste, demitizante a poetului, o imagine aşadar critică. La această imagine contribuie şi scrisorile inedite Mihai Eminescu – Veronica Micle, publicate în 2000 la Editura Polirom, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. (Tot la Editura Humanitas, criticul Dan C. Mihăilescu a publicat, în 2009, în urma corespondenţei inedite, cartea Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu.) A vorbi astăzi despre Eminescu este, într-adevăr, dificil, dar cred că un pas important în demitizarea imaginii „poetului naţional“ a fost deja făcut. Pluriperspectivismul şi contextualizarea sînt absolut necesare într-un asemenea demers, inclusiv în cazul studiilor care se ocupă de receptarea, în epocă sau ulterioară, a poetului. (O carte foarte bună în privinţa receptării în epocă a lui Eminescu se intitulează simptomatic Eminescu. Negocierea unei imagini, Cartea Românească, 2008, şi e semnată de Iulian Costache.) Între timp, a apărut şi o receptare pop a lui Eminescu, atitudinile s-au mai relaxat; frontul pe care rămîne, totuşi, de „luptat“ este receptarea şcolară, unde interesul pentru clasicii literaturii române (şi pentru cultură în general) – în ciuda programelor – s-a „relaxat“, ca să spun astfel, mult prea mult.

O ediţie amplă şi elegantă, precum cea de faţă, ar putea avea, de aceea, un rol didactic, permiţînd umanizarea,y compris anecdotică, a personajului şi stimulînd interesul pentru poet, plecînd de la pura curiozitate. Iată, de pildă, la final, cîteva secvenţe evocatoare ce contravin – mai mult sau mai puţin savuros – imaginii-clişeu a poetului romantic, interiorizat, abstras din real, cu care sîntem familiarizaţi, mai toţi, din şcoală. Ioan Slavici evocă un Eminescu angajat şi pragmatic, atent la cei din jur: „Adevărul e că el era om care trăieşte mai mult pentru alţii decît pentru sine însuşi, vede toate cele ce se petrec împrejurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune şi stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet şi cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată şi om de acţiune înzestrat cu bun-simţ practic, care ştie să-şi aleagă mijloacele şi e totdeauna gata să-nfrunte greutăţile de orişice fel“ („Eminescu la Viena“). Şi tot Slavici despre un Eminescu – om de autoritate prin ascendentul culturii şi puterea argumentelor: „Eminescu, deşi cel mai tînăr dintre toţi, chiar din primele şedinţe (ale Societăţii Literare de la Viena, n.m.) la care a luat parte a început să conducă discuţiunile, căci nu numai că se bucura de multe simpatii, ci avea totodată şi autoritate, ca unul ce ştia multe şi călca sigur“. 


Eminescu şi „sexul frumos“


La capitolul interesului lui Eminescu pentru „sexul frumos“ sînt de găsit, probabil, paginile cele mai savuroase, mai picante, mai anecdotice ale antologiei. Tot Slavici scrie altundeva: „În ceea ce priveşte viaţa sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. Niciodată el nu vorbea despre femei decît avînd în vedere partea ideală a fiinţei lor şi despreţuia pe oamenii care aleargă după «fuste» ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvîrşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate, şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături, care nu sînt scurte, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle [...]“ („Eminescu – omul“). Sobrietatea, ca şi această imagine ideală despre femeie a lui eminescu sînt confirmate şi de colegul său de liceu şi de studii la Viena, Teodor V. Ştefanelli, care nu scapă, totuşi, prilejul de a povesti două istorii anecdotice cu iz amoros: „[...] el ţinea mult nu la femei, ci la femeie (s.a.). Femeia era pentru dînsul idealul creaţiunii, a frumuseţii şi a perfecţiunii chipului omenesc. [...] Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o căuta. Dacă din întîmplare se afla într-o astfel de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumeţ şi voios“. Cele două anecdote evocate se referă, pe de o parte, la tînăra actriţă Eufrosina Popescu, pentru care pare-se că fugise de la liceul din Cernăuţi cu trupa de actori a lui Mihai Pascaly, iar cealaltă – la frumoasa „blondină“ Eliza de la Viena, o tînără şi bogată văduvă austriacă pe care, într-o seară, Eminescu şi Ştefanelli o salvează de la un atac de stradă (împreună cu mătuşa ei, cu zece ani mai vîrstnică). Cocheta Eliza, cu părul ei blond şi ochii albaştri, cu braţele „rotunde şi albe ca marmora“, care-l fermecase pe studentul Eminescu (dar şi pe colegul său!), pare să fie, spune Ştefanelli, modelul pentru idealul de frumuseţe feminină din poemele sale: „acest înger cu păr blond (s.a.) i-a servit adesea ca model în poeziile sale“.

Mite Kremnitz, la rîndul ei, are cîteva notaţii savuroase – complet anticlişeu –, care arată cumva, la prima lor întîlnire, un simptomatic decalaj civilizaţional (un Eminescu neglijent igienic şi vestimentar, nerafinat, cu preferinţe rurale, însă vital, cunoscător de vinuri, nu mizerabilist): „A doua zi plecă, şi nu înţelegeam de ce se vorbise aşa de mult despre Eminescu, persoana lui părîndu-mi-se de rînd, ţinînd de o clasă socială pentru care nu puteam avea nici un interes, pentru că necioplirea ei mă jignea, iar poezia sărăciei, care îmi trezeşte aşa de nemăsurat mila, nu ieşea aci la iveală. El nu părea nici muritor de foame, nici melancolic. La masă se arăta ca un bun cunoscător de vinuri, vorbea cu ochii jumătate închişi despre calitatea unui vin de Drăgăşani, aşa că nu simţeam nimic din melancolia sa; rîsese mult şi povestise glume din viaţa ţărănească cu mare poftă“. Treptat, între cei doi, cu ocazia lecţiilor de română oferite lui Mite, se instalează o anumită complicitate cu tentă amoroasă, iar fluctuaţiile în remarcile şi sentimentele lui Mite, încercată de un orgoliu feminin (ca muză a poetului), mai ales în clipa în care află de relaţia lui cu Veronica Micle, sînt şi ele interesante la lectură. Mă opresc aici cu citatele, ele ar fi, în orice caz, inepuizabile, şi nu atît într-un sens anecdotic – deşi nici acesta nu trebuie, în fond, neglijat –, cît într-unul care merge împotriva clişeelor de receptare curente şi insistă pe concret, pe context, pe detaliu. În fond, recuperarea lui Eminescu din unghiul receptării, în contemporaneitate şi nu numai, într-o astfel de direcţie trebuie să meargă, contextuală, relativistă şi pluriperspectivală.


Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani
Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă,
Editura Humanitas, Colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete“, Bucureşti, 2013,   582 p.

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

O poezie cu ingrediente tradiţional-postmoderne



Poetul basarabean Mihail Vakulovski (n. 1972) – traducător din limba rusă şi fondator al revistei on-line TIUK! k-avem kef (tiuk.reea.net), dar şi al CenaKLUbului TIUK! – a revenit cu un nou volum de poezie, Riduri, Editura Casa de pariuri literare, 2013. Autor al unei teze de doctorat despre poezia optzecistă, Portret de grup cu „generaţia optzeci” (Poezia) (Tracus Arte, 2010), Mihail Vakulovski scrie, la rândul său, o poezie înrudită cu optzecismul: o poezie relist-minimalistă, alcătuită din gesturi şi detalii cotidiene, impregnată de biografism, definită de prezenţa unui eu poetic cu accente biografice. Volumul de faţă, Riduri, este un volum aşa-zicînd „de trecere”, un volum melancolic al curgerii timpului, al înaintării în vîrstă, al întoarcerii – periodice, ritualice (în fiecare an, la ziua de naştere) – în casa părintească, de evocare a părinţilor, mai ales a tatălui, dispărut prea devreme. E interesant, în felul acesta, modul în care temele clasice, tradiţionale, uşor „paseiste”, ale locului natal, casei părinteşti, părinţilor, trecerii timpului se îmbină cu o tratare formală biografistă, „personalistă”, în siajul optzecist.

„timpul te trece de pe malul pe care scrie «viaţă»/ pe celălalt mal/ despre care ştim că/ acolo sunt cei care nu mai există şi cam atât” – notează poetul în poemul omonim (Riduri). Mai departe, în volum, această trecere a timpului face loc prezenţei insidioase a morţii: „viaţa cântă la orga morţii” – se spune în titlul unui poem. Odată cu înaintarea în vârstă şi dispariţia celor dragi – bunicii, apoi tatăl –, viitorul se îngustează, perspectiva morţii capătă consistenţă, iar timpul cel mai „important” – mai sigur, mai preţuit – este „prezentul imediat”:
„când eram foarte tânăr jocul meu preferat era de-a viitorul îndepărtat/ mă jucam de-a vreau să fiu mare de-a şcoala de-a fiul/ am jucat toate sporturile şi am citit toate cărţile/ de la antici la Sorokin şi Houellebecq/ m-am jucat de-a literatura şi de-a tinereţea şi de-a moartea/ şi totul era plin de viaţă chiar dacă/ viaţa îmi sugera zi de zi că nu are viaţă şi moartea nu are moarte/(...)// când eram mai tânăr îmi ziceam că numai viitorul contează/ iar prezentul este cel mai important/ acum trăiesc doar în prezentul imediat/ acum viitorul cântă la orga morţii şi-mi face din ochi/ doar datorită trecutului din care-mi trag seva/ aşa cum moartea se hrăneşte cu suflete/ prefăcând oamenii în scrum” (viaţa cântă la orga morţii). Notele sumbre sunt contrabalansate, însă, de secvenţe anecdotice şi ironice, menţinând un fel de echilibru tonal: „apoi bunicu’ l-a trimis pe fiu-so după medicamente şi/ când s-a întors i-a cerut restul/ de care n-a mai avut însă nevoie niciodată// apoi moartea a avut nevoie de neuitare şi de sânge puternic şi/ l-a luat pe tata din picioare/ exact în ziua în care insistase la telefon să venim eu şi cu frate-meu acasă” (în acelaşi poem).

Cu toate acestea, în ciuda melancoliei, versurile nu sunt lipsite – aşa cum observă Dumitru Crudu în postfaţă („O poezie debordând de vitalitate”) – de o anumită vitalitate, de ideea de luptă, de rezistenţă, de respect al valorilor familiale: „pe 10 august sunt acasă/ (de când m-am născut,oriunde aş locui)/ asta fiind o sărbătoare pentru părinţi/ nu pentru mine/ şi aşa înţeleg eu să le mulţumesc părinţilor pentru că/ exist./ insist./ asist./ rezist” (35). De altfel, în carte există mai multe asemenea poeme „aniversare” (34, 35, 36, 38, 40), care punctează trecerea timpului, amestecul de bucurii familiale (surprinse în poemele dedicate iubitei, intitulate carmine) şi de amărăciune, de „umbră” (vezi, de pildă, ultimul poem, ştiu ce-ai făcut astă viaţă).

Cum spuneam, Mihail Vakulovski scrie o poezie marcată de un amestec inedit de tradiţionalism şi postmodernism: tradiţionalism la nivelul temelor, dar şi al unei atitudini mai generale de respect al valorilor familiale; postmodernism – la nivel formal, al tipului de discurs, adesea amplu, aglutinant, biografist, dar şi în privinţa unui anumit tip de ironie în faţa existenţei, ce răstoarnă în anecdotic accidentele de parcurs, trecerea timpului, pierderea celor dragi. Închei cu o secvenţă dintr-un text din seria poemelor aniversare (36), care conţine toate aceste ingrediente, ironie şi amărăciune, aderare la valori tradiţionale şi ruptură, dar şi câteva imagini poetice foarte plastice, aproape violente: „capul soarelui mânjit de sânge ca un ochi de peşte răpitor smuls/ ca să prinzi alţi peşti/ răsare orbitor peste linia de plutire/ aruncând săgeţi împlântate în apă vie/ pe chipul liniştit al iubitei/ şi pe faţa împăcată a celui mai frumos Isus din lume/ cum a zis tata/ mama-mi întinde un buchet de busuioc de care-i plăcea lui tata/ şi o pereche de bocanci mai mari cu două numere dar/ de care poartă doar gradaţii din armata rusească/ la poartă – un beţiv la care latră Tiuk cu lehamite/ după care se-njură de moarte doi vecini – unchi şi nepot/ copacul meu şi-a mai tras un cerc/ înot încet în lacul în care tata l-a salvat pe bunicu’ de la înec/ şi a fost mândru toată viaţa pentru asta...”.

Mihail Vakulovski, Riduri, Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013, 80 p.

Apărut în România literară, noiembrie 2013

joi, 14 noiembrie 2013

„ce Ariadnă sunt eu pentru tine?”



Poeta şi traducătoarea Ioana Ieronim a debutat cu volumul de versuri Vară timpurie (Cartea Românească, 1979), aparţinând – dacă luăm în calcul anul debutului – grupării optzeciste. Cu toate acestea, factura poemelor sale este cu totul diferită: texte neomoderniste, preocupate de limbaj şi de raportul dintre limbaj-trup-„fiinţă”. Lucrul acesta este evident în volumul din 2013, Când strugurii se prefac în vin (publicat la aceeaşi editură, Cartea Românească), al cărui ultim poem, Aproape, sună în felul următor: „frunte la frunte/ ochii închişi// atât de aproape încât/ fiinţa ni se aşază desăvârşit/ ca faldurii de mătase/ de lână// în cădere liberă/ trupul nostru/ care ştie atât de mult/ şi atât de mult ştie să uite”. Poemul este un mod de existenţă („poeme ca pâinea”, scrie Ioana Ieronim), iar cuvântul, la rândul său, este „vehiculul” esenţial, care „îmblânzeşte” „bestia”, „tăcerea” ori „golul”: „Poeme ca pâinea, spui/ pâine cum zici acasă/ pâinea departe de casă/ pâinea împărtăşaniei/ a supravieţuirii// pâinea de îmblânzit bestia/ tăcerea// poeme/ de traversat golul” (Poeme ca pâinea). Un alt text (Doar cuvintele dau lumină) poartă un titlu desprins din mottoul semnat de Tristan Tzara, „În întuneric, doar cuvintele dau lumină”.

Cuvântul poate fi înţeles, la Ioana Ieronim, şi în sens biblic, întemeietor – există, de altfel, în poemele sale, o infuzie de motive biblice, dar şi mitologice (precum motivul „firului Ariadnei”, din a doua secţiune – omonimă – a cărţii). Pe filieră întrucâtva argheziană, cuvintele („sămânţa neamului nostru durabil”), cu întreaga lor istorie transpersonală, sunt întemeietoare şi în planul poeziei, mijlocind, în cele din urmă, şi relaţia personală, de iubire, între „eu” şi „tu”: „aceste cuvinte au fost încălzite între palme/ aceste cuvinte au stat sub obrazul meu în somn/ aceste cuvinte s-au rostogolit din căruţa cu coviltir,/ au rătăcit nomade/ şi pretind că nu s-au clintit din loc// am ţinut aceste cuvinte, ca o ţărancă, la piept/ atunci când le-a fost foame le-am hrănit din mers/ aceste cuvinte mi s-au înfăşurat printre glezne/ când trebuia să fiu liberă,/ s-au ridicat de patimă ca armăsarul oprit din galop// (...)/ aceste cuvinte mi-au căzut în poală râzând înfricoşate/ au avut şapte ani slabi şi iar şapte/ au atins otrava iubirii şi morţii cu limba neştiutoare/ (...)/ azi eu sunt aceste cuvinte pentru tine/ azi tu eşti aceste cuvinte pentru mine:/ cuvinte mai umile decât scoicile goale/ înainte să se spulbere în nisip/ cuvintele – tot ce e mai bun/ tot ce e mai rău/ sămânţa neamului nostru durabil// ca agrafa din peplum s-au desfăcut de la mine/ cuvintele/ pe care ţi le trimit” (Cuvinte).

Poeta scrie, pe coperta a treia a cărţii, că acest volum marchează o schimbare de perspectivă, de atitudine poetică, trecerea de la „imaginea poliedrică a lumii” la o „geografie a interiorităţii”. Schimbarea nu este atât de vizibilă, însă se poate, într-adevăr, vorbi aici de o poezie mai personală, mai apropiată de poezia practicată de optzecişti. Aşa se întâmplă, de pildă, în Fashion – unul dintre textele care încearcă să ţină pasul, la nivelul realităţilor, dar şi al limbajului, cu lumea (post)modernă (vezi şi WikiLeaks etc.), dar fără a scăpa complet de o anumită doză de retorism şi abstract: „Cum să mă gătesc pentru tine astăzi?/ În ce adânc de şifonier am lăsat lucrurile/ împăturite-n straturi de tăcere şi timp?/ (...)/ ... Rock/ rock şi iar rock nemuritorul, stiletto/ catifea neagră/ dantelă din fir de înaltă tensiune/ dolce dolente, credinţă eternă/ uşoară ca raza de lună, grea ca maica ţărână,/ mai deasă decât/ bezna cea nepătrunsă, către dimineaţă/ arzând cu flacăra până la cer/ înfometată”.

De reţinut şi secţiunea cu trimiteri mitologice de la finalul cărţii, „Firul Ariadnei”, care conţine câteva texte ce vorbesc despre iubirea trădată – nu la modul personal, ci invocând cuplul mitologic Ariadna-Tezeu. Deşi nici acestea nu sunt propriu-zis poeme ale interiorităţii, ele concentrează, într-adevăr, cum ţinea să precizeze Ioana Ieronim, nichitastănescian, un „timp al sentimentelor”. Figura mitologică a Ariadnei este, în acelaşi timp, o bună metaforă pentru imaginea poetei ca ţesătoare de cuvinte. Sentimentul („sentimentul dinaintea cunoaşterii”) şi preocuparea pentru limbaj marchează două dintre caracteristicile de bază ale poemelor scrise de Ioana Ieronim în volumul de faţă. Iată şi un ultim citat ilustrator: „ce Ariadnă sunt eu pentru tine?/ femeia care a fost mireasa lui Dionysos întâi/ ori după/ în povestea noastră cum o spun alţii?/ Pe când eu a ta am fost mereu – şi timpul,/ timpul, doar el s-a răsucit până/ dincolo de recunoaştere// (...)// Ţesem, toarcem, deşirăm limba pe care/ am învăţat-o laolaltă// (...)// cum ştiu că eşti tu? sentimentul/ dinaintea cunoaşterii// iar tu deodată aproape/ atât de aproape/ în întuneric” (Cine a spus?).


Ioana Ieronim, Când strugurii se prefac în vin, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 72 p.

Apărut în România literară, octombrie 2013

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Critica literară – o formă de cunoaştere specifică în comunism



Scriitorul, eseistul şi profesorul universitar Caius Dobrescu şi-a publicat în 2013, la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, consistentul său studiu rezultat în urma unui proiect POSDRU, intitulat Plăcerea de a gândi. Moştenirea intelectuală a criticii literare româneşti (1960-1989), ca expresie identitară într-un tablou global al culturilor cognitive.
Studiu amplu şi dens, cu bibliografie la zi, cercetarea lui Caius Dobrescu avansează – trecînd prin teorii ale cunoaşterii, teorii sociale, ale mentalităţilor etc. – o teză centrală, cu atît mai interesantă cu cît vine în răspăr cu opiniile curente în ceea ce priveşte critica literară: în viziunea lui (cît se poate de doctă, cu o tratare academică pe măsură), critica literară, departe de a fi o formă culturală perimată, o reminiscenţă din epoca nonspecializării, a cunoaşterii de tip universalist, reprezintă, dimpotrivă, o formă de „cultură cognitivă“ în siajul european al culturii de salon şi o formă a politeţii şi a sociabilităţii ca mărci – din nou europene (cu deosebire franţuzeşti) – ale modernităţii timpurii (secolele XVII-XVIII) şi, în fond, baze ale culturii moderne europene. Teza lui Caius Dobrescu comportă şi două aspecte particulare: în Europa de Est – în speţă România –, datorită unui context istoric (unui decalaj) specific, tipul acesta de critică literară s-a păstrat şi continuă să funcţioneze, în vreme ce, în Europa Occidentală, se manifestă tendinţa de specializare crescîndă. În plus, pe tot parcursul comunismului, critica literară – ca „politeţe conversaţională“, formă de sociabilitate şi întreţinere a unui spaţiu public (fie el cît de redus şi de supus constrîngerilor ideologice oficiale) – a reprezentat, consideră Caius Dobrescu, o veritabilă formă de „rezistenţă prin civilizaţie“ la comunism. Cercetătorul preferă să citească în cheie civilizaţională şi într-un mod, aşadar, pozitiv celebra formulă postdecembristă a „rezistenţei prin cultură“.

De altfel, Caius Dobrescu realizează – pe tot parcursul studiului – o impresionantă pledoarie pentru valoarea civilizatoare şi esenţial umană (ca marcă distinctivă) a sociabilităţii, a politeţii şi a artelor conversaţionale cu punct de plecare în Europa Occidentală: în cultura curtenească a secolului al XVII-lea, urmată de cultura de salon a secolelor XVIIIXIX, a cărei moştenire se face simţită în critica literară practicată la noi în perioada post - belică (1960-1989; practic în perioada comunistă, dar critica literară pe model vest-european apăruse la noi deja în secolul al XIX-lea şi se manifestase strălucit în interbelic). Caius Dobrescu apelează cu predilecţie la sociologul Norbert Elias şi la teoria lui legată de „procesul civilizării“: „Sistemul curtoaziei, politeţii, civilităţii, dezvoltat în modernitatea timpurie a Europei Occidentale, nu face excepţie de la regulă [distanţarea omului faţă de natura sa animală, n.m.]. Teza implicită a lui Norbert Elias este că această multiplicare, diversificare, dezvoltare emfatică a manierelor, pe care o numeşte proces al civilizării, este parte integrantă a procesului însuşi de modernizare şi îl explică, fie şi parţial, ca direcţie de dezvoltare involuntară, de lungă durată, a societăţilor europene“. Or, în perioada comunistă – consideră Caius Dobrescu –, în România, o ţară în care spaţiul public a fost dominat de discursul criticii literare, iar nu al sociologiei ori al altor ştiinţe umane, civilitatea şi plăcerea conversaţională a criticii literare au constituit o marjă de libertate şi, deci, o formă de rezistenţă la îndoctrinarea oficială. Rădăcinile acestei practici literare – de mare succes în perioada comunistă, dar care există şi astăzi, în forme adaptate, aduse la zi – sînt de găsit în conversaţia de salon (cu precădere) franţuzească, dar şi ceva mai devreme, în cultura curtenească a „monarhiilor baroce“ ale secolului al XVII-lea. În ambele cazuri, spune Caius Dobrescu, există o anumită libertate de opinie, dar şi deschiderea către celălalt – în limitele unei etichete de curte ori de salon sau, altfel spus, ale unei codificări sociale. Practicile conversaţionale de acest gen trec ulterior pe teritoriul criticii literare, ducînd la „sublimarea etichetei într-o estetică“: „Reţeaua de reguli şi practici a conversaţiei politicoase este intricată în structura de adîncime a limbajului criticii literare.

Conversaţia politicoasă presupune inflexiuni, modulaţii, fandări sau atacuri, protocoale ale deferenţei, omisiuni semnificative, pauze, tehnici de «dantelare» a sensurilor, de nuanţare şi de nuanţare-a-nuanţării. Critica literară, ca gen, dar şi ca sistem de practici şi ca formă specifică de cultură cognitivă, conservă toate aceste mărci ale habitusului conversaţional. Nu e vorba despre supravieţuiri aleatorii sau inerţiale ale etichetei conversaţionale, ci despre sublimarea etichetei într-o estetică“. Gustul, plăcerea conversaţiei, păstrarea „regulilor retorice şi comportamentale ale politeţii“, deschiderea către dialog şi către preopinent au fost, aşadar – într-o societate românească dominată de teroare şi cenzură – virtuţi cardinale ale unei modernităţi culturale (pe filieră occidentală, curtenească şi iluministă), păstrate în ciuda contextului sociopolitic. Criticul literar introduce, în egală măsură, în spaţiul public şi o doză de subiectivitate, de „cunoaştere personalizată“, de intimitate a discursului, care contează enorm în peisajul lipsit de libertate al comunismului. În acest punct, Caius Dobrescu face o critică la ideea deleuziană a „privatizării gîndirii“, observînd că „gînditorul privat“ postulat de Deleuze nu este o specie nouă de disident faţă de sistemul etatizat al cunoaşterii, ci că el exista, istoriceşte, de multă vreme, din epoca „benevolenţei confesive“ ce caracterizează „societatea cunoaşterii“ în faza ei timpurie: „Ideea de privatizare a gîndirii, amplu susţinută de Gilles Deleuze [...], este de fapt inadecvată şi anacronică, fiindcă gîndirea ştiinţifică modernă, atît în privinţa cunoaşterii naturii, cît şi în cele ţinînd de înţelegerea societăţii, a fost generată în spaţiul privat, al experimentului diletant [în sens etimologic – s.a.] şi al loisir-ului conversaţional. De fapt, gînditorul privat postulat de Deleuze nu este, istoriceşte vorbind, un disident al Sistemului public sau, mai precis chiar, etatizat al cunoaşterii, nu este o specie apărută prin adaptare negativă (prin respingere, adică) la mediul cunoaşterii ştiinţifice instituţionalizate. El este de fapt un supravieţuitor/continuator, la rigoare un atavism, al benevolenţei confesive ce impregnează «societatea cunoaşterii» în faza ei timpurie“.

Ei bine, „argumentul“ lui Caius Dobrescu este acela că, în timp ce, în lumea occidentală, complexul cunoaştere-conversaţie-confesiune s-a dezagregat, în modernitatea tîrzie, în favoarea specializării, în schimb, în Europa de Est din a doua jumătate a secolului al XX-lea, aflată sub dominaţie sovietică, „simbioza cunoaşterii cu o veche şi rafinată cultură conversaţională şi confesivă“ (existentă în aceste ţări, în grade diferite, dinainte de comunizare) a cunoscut o nouă înflorire: „[...] intelectualii Europei sovietizate au ajuns să reconstituie în spirit, într-un mod cvasiindependent, în condiţii de parţială analogie a raporturilor dintre putere şi societate, stiluri cognitive specifice creştinismului raţionalizat al Occidentului secolului al XVII-lea, în care cunoaşterea şi cultura introspectivă se aflau intim fuzionate“. Iată de ce – insistă cercetătorul – critica literară reprezintă, pentru spaţiul cultural românesc (şi mai larg esteuropean) o adevărată „cultură cognitivă“ şi o „expresie identitară“, demnă de a fi considerată ca atare.

În partea a doua a lucrării sale, Caius Dobrescu se ocupă de trei studii de caz, ce ilustrează tocmai această „rezistenţă prin civilizaţie“ la regimul comunist – e vorba de trei critici importanţi ai perioadei postbelice: Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi Mircea Martin. În cazul lui Eugen Simion, analiza aplicată – e vorba de „jurnalul parizian“ al criticului, publicat sub titlul Timpul trăirii – timpul mărturisirii – se sprijină pe cîteva idei centrale: pe de o parte, îndeplinirea acelei „misiuni de mediere între ştiinţă şi umanism şi între confesiv şi conversaţional“ asumate de criticii literari ai epocii, asumarea cu precădere aici a „responsabilităţii reflecţiei sociale“ pariziene şi româneşti (în paralel); pe de altă parte, propunerea, în spaţiul public al ideologiei comuniste, a unei forme – alternative – de cunoaştere personală, reflectată, la rîndul ei, într-un soi de timp alternativ, „timpul interior“: „Se poate spune că Timpul trăirii – timpul mărturisirii propunea, la sfîrşitul anilor 1970, un fel de protezare a vieţii intelectuale autohtone, un mod de a participa, fie şi prin delegaţie, la o autentică sferă publică, înţeleasă în primul rînd ca sferă a liberei opţiuni, a liberei definiri intelectuale şi morale de sine“.

În ce-l priveşte pe Nicolae Manolescu, el descinde cu evidenţă dintr-o tradiţie iluministă franceză a acelui „philosophe“ definit prin disponibilitate, curiozitate intelectuală, discernămînt şi flexibilitate, „aristocratul liberal şi «împămîntenit» prin filtrul sentimentului de a participa de drept la tradiţia elitelor sociale autohtone“.  
Un critic precum Nicolae Manolescu – eseistul se opreşte aici asupra Temelor manolesciene, în special asupra celei de-a patra părţi a ciclului – reuşeşte să opună propagandei oficiale axate pe etica muncii şi a sacrificiului de sine (pe modelul mistic al muncii ca mîntuire) un „etos al invenţiei şi inovaţiei, al «gratuităţii » creative, al suveranităţii interioare asupra «determinărilor obiective»“. Altfel spus, Nicolae Manolescu propune, în spaţiul public compromis al comunismului, o „nouă şi ambiguă libertate“, reprezentată de „o practică a plăcerii de a gîndi care oferă existenţei, mai mult decît un sens, o experienţă a plenitudinii“.

Mircea Martin, prin cartea sa Dicţiunea ideilor (1981), introduce, odată cu acest concept de „dicţiune a ideilor“, şi ideea de etică a criticii literare, văzînd actul de creaţie ca pe o responsabilitate individuală şi personală: „estetica critică poartă în sine o etică“. Prin - tr-o instructivă analiză comparativă a conceptului noician de „rostire“, respectiv a conceptului de „dicţiune a ideilor“ propus de Mircea Martin, Caius Dobrescu subliniază refuzul oricărei transcendenţe la cel din urmă (spre deosebire de discursul noician), ca şi miza nu doar cognitivă, dar şi morală a demersului lui Mircea Martin: „[...] miza pe «dicţiune» sugerează că efortul continuu de a face să fuzioneze ideea cu expresia reprezintă singura certitudine de care dispunem cu adevărat. «Blocul unitar» despre care vorbeşte criticul are o semnificaţie deopotrivă cognitivă şi morală“. Caius Dobrescu aduce în discuţie şi o altă carte a lui Mircea Martin,Singura critică, văzută ca o încercare de a construi „un spaţiu de afirmare a unei culturi cognitive integratoare a tuturor speciilor criticii literare“.

Mă opresc aici, din motive de spaţiu, însă, oricum ar fi, e imposibil să prinzi într-o cronică multitudinea sugestiilor şi referinţelor critice, filozofice, antropologice, sociologice etc., desfăşurate erudit de Caius Dobrescu. Teza majoră a cărţii, privitoare la critica literară românească postbelică văzută ca o cultură cognitivă specifică şi ca o formă de rezistenţă prin civilizaţie şi civilitate la regimul opresiv comunist, mi se pare convingătoare şi savant argumentată, cu atît mai necesară cu cît şi astăzi – poate mai ales astăzi – este încă nevoie de o pledoarie susţinută pentru eleganţa şi plăcerea discursului intelectual în spaţiul public.


Caius Dobrescu, Plăcerea de a gândi. Moştenirea intelectuală a criticii literare româneşti (1960-1989), ca expresie identitară într-un tablou global al culturilor cognitive
Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013, 324 p.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

De weekend



                                                                      Toamnă la Braşov


                                       Şi Halloween :)