.
.

sâmbătă, 14 februarie 2015

Religia în spaţiul public şi supunerea intelectualilor




Premiat, într-un sfîrşit, cu Prix Goncourt în 2010, pentru romanul La carte et le territoire (Flammarion, 2010)/Harta şi teritoriul (Polirom, 2011) – un roman, într-adevăr, mai soft şi mai ironic –, Michel Houellebecq a fost, de la început un scriitor incomod şi contestat în Franţa (chiar de critici în vogă, precum vechiul său „adversar“ Pierre Assouline); după 12 ani de stat în străinătate, în special în Irlanda (unde se retrăsese pentru a evita impozitele mari din Franţa), scriitorul autoexilat revine la Paris şi publică recent un nou roman, Soumission/ Supunere (Flammarion, 2015). Coincidenţa funestă a făcut ca lansarea romanului să coincidă cu atacurile teroriste (ale teroriştilor islamici) de la săptămînalul satiric Charlie Hebdo – şi asta cu atît mai mult cu cît romanul lui Houellebecq vorbeşte despre o ipotetică islamizare a Franţei în 2022. Romanul stîrnise reacţii şi controverse încă înainte de lansare – scriitorul acceptase să dea un interviu în premieră lui Sylvain Bourmeau, cu condiţia ca el să apară mai întîi în străinătate (a apărut în engleză şi germană), dar coincidenţa cu atacurile de la Charlie Hebdo a pus şi mai mult gaz pe foc, în aşa fel încît Houellebecq a decis să suspende campania de promovare a cărţii şi să se retragă în afara Parisului. Sylvain Bourmeau a publicat şi o cronică, foarte negativă, a cărţii lui Houellebecq; ambele texte au apărut în numărul trecut al Observatorului cultural (nr. 758/ 06.02.2015), în traducerea Sandei Brun.

Era de aşteptat să apară asemenea reacţii vehemente în media franceză, să i se impute scriitorului responsabilitatea scenariului distopic pe care-l imaginează în carte, să i se impute, de asemenea, exacerbarea rasismului – şi în special a islamofobiei – după apariţia unei asemenea cărţi; reacţiile au fost numeroase, şi de toate felurile. Cu toate acestea, ştim deja – de la celebrele procese de imoralitate intentate unui Flaubert, Baudelaire etc. – că nu o carte de literatură strică moravurile sau creează rasism etc. Pe de altă parte, deşi în aparenţă e vorba despre preluarea puterii politice în Franţa de către un partid musulman, recent înfiinţat, Frăţia Musulmană (La Fraternité Musulmane) – nu despre islamizare propriu-zisă e vorba în carte, ea este doar numele unui scenariu-parabolă care ilustrează, de fapt, ipoteza supunerii (islam înseamnă, în arabă, supunere/ soumission, în acest caz una religioasă), a supunerii generale în faţa unei ideologii sau religii, aici islamice, supunerea în faţa monoteismului, oricare ar fi el (vezi şi textul lui Bogdan Ghiu, „Neo-islamo-liberalism (sau re-monoteizarea Europei)“, din Observator cultural nr. 756/23.01.2015). Or supunerea la monoteism înseamnă a abdica de la democraţie (pluralismul ideilor, al valorilor): Soumission este scenariul distopic, teribil, al morţii democraţiei, al supunerii majoritare – a oamenilor publici, politicieni şi intelectuali – la o formă de dictatură religioasă/ideologică. Soumission este, în ce mă priveşte, un roman vizionar – de calibrul lui 1984 al lui Orwell –, un roman foarte bun şi foarte puternic, aşa cum Houellebecq nu a mai dat, probabil, de la Particulele elementare încoace. În ciuda coincidenţei nefaste cu atacurile teroriste, Houellebecq a surprins din nou – după un roman „căldicel“ precum Harta şi teritoriul –, arătînd că este, într-adevăr, un prozator de mare forţă, un scriitor incomod şi cu adevărat curajos. Îl citez aici pe scriitorul Emmanuel Carrère, care a declarat, în Le Monde des livres (06.01.2015): „Două romane profetice au marcat secolul trecut: 1984 şi Minunata lume nouă. Ele erau profetice nu în sensul că preziceau viitorul, care le-a infirmat, ci în acela că enunţau un adevăr legat de prezent. Anticipările lui Michel Houellebecq aparţin aceleiaşi familii. El are în comun cu Aldous Huxley o curiozitate fascinată pentru fenomenele religioase, iar cu George Orwell oroarea pentru corectitudinea politică şi un simţ ascuţit – care i se trece deseori cu vederea – pentru common decency. (…) Viitorul nu va fi, probabil, ceea ce descriu Particulele elementare, Posibilitatea unei insule sau, astăzi, Supunere, dar dacă există cineva astăzi – în literatura mondială, nu numai franceză – care gîndeşte această specie de mutaţie enormă pe care o simţim în curs cu toţii, fără să avem mijloacele de a o analiza, atunci acesta e Houellebecq“.






În contextul atacului de la Charlie Hebdo, era normal ca ficţiunea politică a lui Houellebecq să fie aspru criticată, îndeosebi de intelectualii de stînga. Scriitorul nu e deloc politicaly correct şi, în scenariul lui de islamizare a Franţei, nu se sfieşte să pună în scenă mentalităţile şi practicile musulmane, de la supunerea publică absolută a intelectualilor şi oamenilor politici (prin convertire şi mariaj poligam) la excluderea, din nou absolută, a femeilor din spaţiul public (şi regăsirea lor în spaţiul privat, în mariajul poligam). Cu toate acestea, Houellebecq se păstrează, întotdeauna, în zona de ambiguitate specifică nu numai literaturii în genere (literaturii de calitate, se înţelege), dar şi romanelor sale în particular, redactate mereu din perspectiva unui personaj-narator de tipul „străinului“ / „l’étranger“, abstras şi exterior evenimentelor. Aşa cum spune Alain Finkielkraut, într-un interviu din Le Journal du Dimanche (28 decembrie 2014), Houellebecq  e imposibil de subsumat dreptei sau stîngii intelectuale, „partidul său este neutrul“, cu un termen barthesian (de la sfîrşitul vieţii teoreticianului francez): „Houellebecq nu provoacă, el e în decalaj. Este un fel de străin care ar arăta nu absurditatea lumii, ca acela al lui Camus, ci semnificaţia ei uitată de cei care sînt scufundaţi în ea. Nu sînt nici măcar sigur că este un conservator, fiindcă el vede Europa agonizînd fără să privească vreodată înapoi sau să-şi exprime regretul. Ar fi la fel de absurd să-l vedem pe Houellebecq recuperat de stînga, tot aşa cum ar fi să-l vedem arondat de dreapta. Scriitorul are ochii larg deschişi şi nu se lasă intimidat de corectitudinea politică. (…) Dar el nu îmbrăţişează nici o cauză : partidul său e neutrul“.

Dintr-o perspectivă, aşadar, „neutră“, exterioară lumii pe care o descrie (şi chiar exterioară sieşi) – care ar fi fost judecată drept imorală, în epoca lui Flaubert (acuzat atunci de noncondamnare morală a faptelor prezentate), chestionată şi acum (de un jurnalist precum Bourmeau, dar şi de alţii) ca fiind iresponsabilă (!) –, naratorul-personaj din Soumission e perfect consecvent cu cel cu care ne-a obişnuit în cărţile sale Houellebecq: celibatar, în jurul vîrstei de 40 de ani (aici 44 de ani, vîrsta la care s-a convertit Huysmans, despre care va fi vorba în roman), incapabil să se angajeze într-o relaţie de cuplu, deşi, de data asta, pare să manifeste cu adevărat sentimente faţă de ultima sa iubită, Myriam, solitar şi mizantrop, dependent de alcool şi tutun (aici pasiunea pentru tutun face o legătură – culturală, dar nelipsită de umor – cu Huysmans, fumător împătimit). Ce e nou? Personajul-narator e profesor universitar „dix-neuvièmiste“ (prilej pentru a ironiza en passant şi mediul universitar), specialist în Joris- Karl Huysmans (iar evreica Myriam a fost, evident, studenta sa, ca şi celelalte foste iubite). 

„Riguros“ romancier al declinului occidental fiind – iar Soumission e de o poezie indicibilă, de o splendidă tristeţe crepusculară, de sfîrşit de lume (tristeţe a metropolei pariziene, dar şi a personajului-narator, care-şi încheie romanul cu un sfîşietor „Et je n’aurais rien à regretter“), precum în Melancholia lui Lars von Trier –, sîntem tentaţi să credem că Houellebecq îl invocă pe autorul celebrului À rebours pentru decadentismul (şi estetismul) său. Ei bine, nu. Huysmans e invocat aici pentru convertirea lui la catolicism şi, în genere, pentru romanele ulterioare lui À rebours: Là-bas, romanul care precede convertirea, En route, primul volum al trilogiei convertirii, dar şi En ménage, un roman anterior lui À rebours, ce tratează l’amour tiède al cuplului în vîrstă (bazat nu pe atracţia fizică, ci pe dependenţa gastronomică, asigurată de femeia de tip pot-au-feu). Complet izolat, pensionat de noua Sorbonă islamică, aflat într-o acută criză a lipsei de sens a vieţii – după plecarea lui Myriam în Israel, odată cu instalarea preşedintelui musulman –, François (naratorul) revine, pe urmele lui Huysmans, la mănăstirea Ligugé, unde se retrăsese şi se convertise (din pur estetism, iar nu din zbucium pascalian!) cel din urmă. După decadenţă nu poate urma decît... convertirea – o spune naratorul în Soumission; iar în interviul acordat lui Sylvain Bourmeau, scriitorul îl citează pe Barbey d’Aurevilly, care afirmase (după citirea romanului À rebours) că (în ce-l priveşte pe Huysmans) după decadenţă nu poate urma decît sinuciderea sau convertirea religioasă. Într-adevăr, François e pîndit de ideea sinuciderii, însă, finalmente, mai uşor şi mai confortabil pentru el va fi să se convertească. Şi nu la catolicism, care e deja o religie uzată – din faţa celebrei Vierge noire de la Rocamadour şi apoi de la mănăstirea Ligugé (unde s-a convertit Huysmans şi unde François vine a doua oară, la 20 de ani după scrierea tezei despre Huysmans!) pleacă repede, neconvins şi, în al doilea caz, iritat de... detectorul de fum de ţigară din cameră. Ci, cum se va vedea, la islamism (o religie mai tînără, mai viguroasă). 

Înainte de a trece la acest subiect, să spun că întreaga paralelă stabilită între viaţa pesonajului-narator şi cea a lui Huysmans (cu evocarea epocii, a lui Zola, a lui Bloy etc.) e, din nou, splendidă, nostalgică şi plină de... umor (Houellebecq e un „declinist“ care nu duce niciodată lipsă de umor). Umor e atunci cînd François se recunoaşte în pasiunea lui Huysmans pentru tutun, umor e cînd, dimpotrivă, acelaşi François nu rezonează cu procesul psihic al convertirii lui Huysmans şi cu atît mai puţin cu dispreţul pe care-l afişează cel din urmă pentru plăcerile carnale (singurele, pentru François, care-l fac să-şi simtă la modul agreabil corpul, altfel tracasat de mărunte şi diverse suferinţe ale uzurii). Umor e atunci cînd vorbeşte despre ataşamentul bazat pe cuisine în cadrul cuplului în vîrstă, despre rolul tradiţional al femeii gospodine (pot-au-feu) versus cel al femeii moderne (axate în special pe sex appeal) – şi despre cum Huysmans încercase să le unifice într-un portret al femeii ideale. (În paranteză fie spus, femeile ies cel mai rău din toată povestea imaginată de Houellebecq – care, de altfel, nu se consideră un misogin. Personajul său, François, va deplora excluderea femeilor din spaţiul social în nou instalatul regim islamic.)

În fine, ceea ce pare să fie o chestiune foarte serioasă în carte – şi romacierul o atestă în interviurile sale – e această revenire a religiosului (le retour du religieux) în postmodernitate. Ieşit dintr-o recentă şi traumatică experienţă personală (moartea părinţilor, moartea cîinelui), Houellebecq mărturiseşte că ateismul este o „poziţie dureroasă“ şi că, mai nou, se consideră un agnostic; în mod egal, el precizează că satira practicată în roman nu-l atinge pe narator (şi în genere pe personaje, Rédiger, de pildă, decanul Sorbonei, convertit de la mişcarea identitară catolică la... islamism). Houellebecq vorbeşte foarte serios (în interviuri) despre moartea Europei iluministe şi întoarcerea la religios, moartea, aşadar, a democraţiei occidentale bazate pe laicitate. Sper ca, în această privinţă, scriitorul să nu aibă dreptate – din fericire, distopia imaginată de el în carte îşi păstrează intacte toate valenţele satirice, y compris în cazul naratorului François, atras, într-un final, de confortul financiar, social şi sexual asigurat de viitoarea convertire la islamism (poligamia îi va permite, observă el ironic, să obţină idealul feminin visat de Huysmans – o soţie mai în vîrstă pentru cuisine, una mai tînără pentru plăcerile sexuale ş.a.m.d.).

O temă majoră a cărţii este, aşadar, le retour du religieux. Cealaltă – aş numi-o supunerea (la soumission) intelectualilor. În fond, instalarea regimului islamic nu e una agresivă, ci ea vine, practic, în urma sinuciderii democraţiei occidentale, adică a dispariţiei de la guvernare a partidelor tradiţionale, de dreapta şi stînga (în ocurenţă, UMP şi PS): scoase din joc (a se vedea satira politică subiacentă), francezii se văd nevoiţi să aleagă (în 2022), pentru prezidenţiale, între liderul musulman moderat Mohammed Ben Abbes (cu care vor pactiza, în cele din urmă, cele două partide tradiţionale) şi lidera Frontului Naţional, cunoscuta Marine Le Pen. Mohammed Ben Abbes – care nu apare niciodată în mod direct în carte – e descris, de altfel, ca un om politic remarcabil, un fel de Napoleon (afirmă Houellebecq în interviuri) care doreşte să refacă Imperiul Roman, dar orientîndu-l către Europa de Sud şi urmărind să atragă în uniune ţările arabe. Arabia Saudită devine finanţatoarea Sorbonei; încetul cu încetul – după incidente de stradă locale, neidentificate şi oricum escamotate de media (suspecţi sînt, pe de o parte, identitarii, iar pe de alta musulmanii) –, regimul islamic se instalează, păstrînd mereu o aparenţă de siguranţă, de moderaţie (insinuarea neliniştitoare şi aparenţa de calm sînt redate excelent). Cu toate acestea, François urmăreşte febril semnele mărunte ale instalării unei „lumi noi“, care nu întîrzie să apară: femeile sînt excluse din spaţiul public şi încep să poarte haine care le acoperă trupul (naratorul comentează ironic lipsa de sex appeal a noii îmbrăcăminţi feminine). În ce-i priveşte pe universitari, condiţia pentru a-şi păstra postul e convertirea. Houellebecq introduce în scenă, în acest sens, cîteva personaje memorabile: unul este Alain Tanneur, soţul colegei sale de la Sorbona, Marie-Françoise, agent secret, pensionat brusc la instalarea noului regim; altul e Robert Rediger, noul decan al Universităţii, fost membru al mişcării identitare (naţionaliste) şi actualmente convertit cu brio la islam. (Identitarii catolici se aliază lesne cu musulmanii şi cedează primii la convertire – Houellebecq declară, în interviuri, că musulmanii au mai multe în comun cu dreapta catolică decît cu ateii laici de stînga). 

Dacă Alain Tanneur pare a fi un „iniţiat“ şi un deţinător de informaţii secrete graţie cărora prevede cursul evenimetelor, Robert Rediger este un exemplu eclatant de intelectual supus, care a abdicat de la convingerile sale pentru bani şi carieră (va intra şi în politică), şi care uzează – pentru a se justifica – de o argumentaţie pe cît de seducătoare, de sofisticată, pe atît de înfiorătoare. Sînt în roman cîteva scene antologice: una este aceea în care Rediger îl invită, spre a-l racola, pe François în superba lui reşedinţă din rue des Arènes (fosta casă a lui Paulhan) – în care desfăşoară o pletoră de argumente metafizice, ştiinţifice etc. pentru a-i arăta lui François calea necesară către islam. Vulnerabil, singur şi la limita sinuciderii (părinţii, pe care nu-i văzuse de zece ani, i-au murit recent, Myriam a emigrat în Israel), François pleacă de la Rediger complet fascinat. E primul pas către propria lui demisie intelectuală. Cel de-al doilea – din nou o scenă magistrală – este scrierea prefeţei la ediţia Pléiade din opera lui Huysmans, pe care e convocat de noul regim s-o îngrijească. Flatat în propriul orgoliu şi deja fascinat de confortul financiar şi familial promis (la Rediger întîlneşte pe două dintre soţiile musulmane ale acestuia...), François va semna actul său de condamnare intelectuală scriind această prefaţă „pe linie“, în care Huysmans nu mai apare ca fiind scriitorul măcinat de conflictul între vocaţia religioasă şi plăcerile carnale, ci... iubitorul confortului mic-burghez, al micilor plăceri gastronomice şi de cuplu (inaccesibile celibatarului care era). Satira este aici – ca şi în cazul prozelitismului efectuat de Rediger – la culmile ei: „c’était ce que j’avais fait de mieux ; et c’était, aussi, le meilleur texte jamais écrit sur Huysmans. Je rentrai doucement à pied, comme un petit vieux, prenant progressivement conscience que, cette foi, c’était vraiment la fin de ma vie intellectuelle ; et que c’était aussi la fin de ma longue, très longue relation avec Joris-Karl Huysmans“. Rediger, autor, printre altele, al unei plachete bestseller Dix questions sur l’islam (în care explică – invocînd masculul dominant – inclusiv poligamia!) este, la rîndul lui, şarjat, atunci cînd ni se spune că: „l’intellectuel en France n’avait pas à être responsable, ce n’était pas dans sa nature“.

Întreaga scenografie imaginată de Houellebecq îmi aduce aminte – cu un fior – de supunerea intelectualilor, a conştiinţelor (publice) în comunism – deşi înţeleg că, pentru francezi, nu e tocmai comod să imaginezi (în contextul de azi) un regim totalitar de factură islamică. De altfel, tot într-un interviu, Houellebecq compară politica partidului musulman imaginat cu aceea a comunismului. Noul regim musulman pune accent pe promovarea unui set de valori (familia, fie ea şi poligamă, supunerea femeii, escamotarea sexualităţii, eliminarea pornografiei etc.) şi nu pe exploatarea economică proprie capitalismului tîrziu; cu un cinism teribil ni se arată cum scad şomajul (prin scoaterea femeilor de pe piaţa muncii), infracţionalitatea etc., şi cum intelectualii şi universitarii sînt recompensaţi – pentru supunere şi demisia de la valorile democratice – cu salarii enorme, reşedinţe luxoase şi confort de viaţă. 

Soumission este, în felul acesta, o distopie frisonantă, care ne arată unde se poate ajunge odată cu demisia conştiinţelor publice: politicieni (vezi cazul celor două partide republicane tradiţionale) şi intelectuali (ca Robert Rediger ori François, personajul-narator). În cel mai recent roman al său, Houellebecq desfăşoară un adevărat tur de forţă (inclusiv în tradiţia literară, prin invocarea lui Huysmans şi a sfîrşitului de secol XIX), reluînd obsesii mai vechi (personajul depresiv, solitar şi mizantrop, cu ironie la adresa femeilor şi o viaţă sexuală mizerabilă), cărora le adaugă – într-un roman impecabil, crepuscular-poetic şi cu personaje memorabile – două teme de reflecţie, cum spuneam, frisonante: reconfigurarea politicului prin întoarcerea religiosului în spaţiul public (aici a islamului, mai viguros decît catolicismul) şi supunerea conştiinţelor publice.



Michel Houellebecq, Soumission, Éditions Flammarion, Paris, 2015, 300 p.



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu