.
.

marți, 27 decembrie 2016

Puterea de a se lăsa fascinat: Gheorghe Crăciun despre Mircea Nedelciu şi Radu Petrescu




La recentul Tîrg de Carte Gaudeamus au fost lansate, la Cartea Românească, alte două titluri din seria „Gheorghe Crăciun“, serie îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun: e vorba de reeditarea volumului Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, apărută iniţial în 2003, la Editura Grinta, şi de un volum de texte inedit, intitulat Imagini, litere şi documente de călătorie. Mă voi opri, în rîndurile de faţă, asupra reeditării Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)..., ce reprezintă, în ce mă priveşte una dintre cele mai frumoase cărţi de eseuri semnate de Gheorghe Crăciun, şi în genere una dintre cele mai frumoase cărţi de eseuri literare din literatura noastră. Mă bucur că am prilejul, cu această reeditare a cărţii (greu de găsit, de altfel, în ediţia originală), să scriu acum despre ea – şi îmi permit să o fac la modul mai personal, şi nu la modul „rece“ (vorba lui Crăciun însuşi), analitic, specific, de regulă, comentariului critic. Nu fac, în fond, decît să preiau, la rîndul meu, maniera în care se decide să scrie Gheorghe Crăciun – pe jumătate evocator-confesiv, pe jumătate critic – această carte despre doi prieteni şi în acelaşi timp doi mari scriitori: Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu. Doi scriitori extrem de diferiţi, de vîrste (şi formaţii) diferite – o recunoaşte chiar Crăciun –, dar care exercită asupra acestuia din urmă un impact la fel de puternic, ba mai mult, o formă de fascinaţie. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)... reprezintă, de fapt, mai mult decît o carte de esuri critice ori de secvenţe evocatoare – aşezate într-o frumoasă „compoziţie“ (tot cu vorba lui Crăciun, din „Argumentul“ volumului) critic-sentimentală –, ea este o naraţiune formatoare (formată, e drept, din secvenţe disparate, reunite aici), iar autorul său – acela care nu mai este „socotit“ în titlu, din modestie – face parte în mod esenţial din cuprinsul ei. 

Cartea lui Crăciun mi-a amintit puternic de volumul evocator L’Âge des lettres (Gallimard), publicat anul trecut de Antoine Compagnon, în care, vorbind despre Roland Barthes (la centenarul naşterii), cunoscutul istoric şi teoretician francez reface propriul său traseu formator, investind în pagini emoţie, biografie, ironie, dar şi spirit critic. Ei bine, Gheorghe Crăciun mixează şi el aceste „ingrediente“ ales scrisului – mai puţin ironia, deloc specifică scriitorului ardelean, înlocuită, în schimb, cu altceva: o formă de fascinaţie – o spune tot el, în cazul lui Mircea Nedelciu – sau cel puţin de admiraţie, în ce-l priveşte pe Radu Petrescu, sentimente care îi situează pe cei doi scriitori atît de diferiţi pe acelaşi nivel de relevanţă în naraţiunea formatoare a lui Gheorghe Crăciun. Aş mai adăuga aici observaţia pe care o face Carmen Muşat în prefaţa ediţiei („Critică, ficţiune şi confesiune“), legată de calitatea literară, prozastică a acestui volum, ce capătă, prin vocaţia autorului, o coerenţă de ansamblu: „Iar modul în care Gheorghe Crăciun a trecut, în realizarea acestei cărţi, de la intenţia de a aduce laolaltă o serie de eseuri şi articole scrise de-a lungul timpului, la structura de triptic armonic de aici (...) dovedeşte o dată în plus vocaţia irepresibilă de prozator a autorului“ (p. 14). Reunirea contrariilor – pe care le încarnează aceşti doi mari prozatori (şi vom vedea în ce sens) –, unitatea de ansamblu a construcţiei se datorează vocaţiei de prozator, dar, cred eu, şi acestei naraţiuni formatoare de care vorbeam mai sus. Volumul conţine articole eseistice despre Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu – grupate în două secţiuni distincte, „Racursiuri cu Radu Petrescu“, respectiv „Fotograme cu Mircea Nedelciu“ –, scrise în decurs de aproape două decenii, începînd cu anii ’80 şi pînă în anii 2000, ante- şi post-decembriste, aşadar, legate între ele prin secvenţe explicative (de context, de biografie) în italic, adăugate în momentul alcătuirii ansamblului, al construcţiei cărţii. Ediția de față a cărții lui Crăciun, îngrijită de Carmen Mușat și de Oana Crăciun (Carmen Mușat semnează și prefața, respetiv tabelul biobibliografic – alături de Oana Crăciun), conține, pe lîngă textul original, încă două secțiuni: o „Addenda“ (cu fotografii, facsimile și variante de text) și un „Dosar de receptare“ (articole despre carte apărute în presă între 2003 și 2007).

Literatura este biografie

Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei)... vorbeşte despre literatură, dar şi despre viaţă şi biografie, despre felul în care literatura acestor doi prozatori îl formează decisiv pe Gheorghe Crăciun, despre felul în care ea se încrustează în temperamentul şi în „ADN-ul“ său de scriitor. Contrariile (întruchipate de cei doi) îl fascinează şi îl modelează în egală măsură pe scriitorul Gh. Crăciun (e vorba de sfîrşitul anilor ’70-începutul anilor ’80) – aşa cum ele reglează, adeseori, în extraliterar, viaţa individului. Interesant e că, de la un punct încolo, aceste contrarii se întîlnesc, Radu Petrescu se întîlneşte cu Mircea Nedelciu – în literatura pe care o practică, dar şi în viaţa reală, fiindcă Gh. Crăciun i-l prezintă lui Radu Petrescu pe tînărul său prieten şi coleg de facultate. Crăciun îl cunoaşte pe Radu  Petrescu în 1978 (el urma să dispară subit, în 1982), cînd îl vizitează la Bucureşti, la recomandarea lui Horia Bernea (pe atunci era profesor la Tohan, unde înfiinţase „un cenaclu-laborator de creaţie“ pentru elevii săi şi venea să-i ceară părerea despre textele copiilor lui Radu Petrescu, care experimentase el însuşi în domeniu, ca profesor la Petriş şi Prundul Bîrgăului). În aceeaşi perioadă, Crăciun continua să frecventeze Cenaclul optzecist „Junimea“ (condus de Ov. S. Crohmălniceanu), dar – recunoaşte el – a ţinut o vreme secret faptul că-l frecventa pe Radu Petrescu. 

Atmosfera novatoare, tinerească, experimentală, provocatoare a cenaclului – în care Nedelciu strălucea în mod particular, ca lider informal al grupului bucureştean – nu se potrivea, în aparenţă cu calmul politicos şi grav, uşor distant al lui Radu Petrescu, prozator flaubertian, rafinat, fascinat de clasici şi trăind în recluziune în casa lui din Grădina Icoanei: „Radu Petrescu – scrie Crăciun – a fost unul dintre puţinii scriitori «bătrîni» care m-au încurajat în căutările mele, şi asta într-o primă perioadă de experimentalism radical, în multe privinţe riscant. Îndemnurile de a continua ceea ce începusem veneau din partea unui prozator fascinat înainte de toate de clasici, cu o scriitură clasică, cu o cultură întemeiată pe marii autori renascentişti şi pe romancierii secolului al XIX-lea, aparent fără nici o legătură cu proza noastră de la sfîrşitul anilor ’70“ (p. 57). Să nu uităm, însă, contextul socio-politic al acelor ani, dar şi izolarea în care trăia Radu Petrescu (era un marginal, un scriitor care nu publica, la fel ca şi ceilalţi tîrgovişteni, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa) – iar această marginalitate era, în fond, una comună cu aceea resimţită de tinerii optzecişti cenaclieri (dintre ei numai Nedelciu reuşise să-şi publice, în 1979, volumul de debut, Aventuri într-o curte interioară – pe care Radu Petrescu îl citeşte, la recomandarea lui Crăciun). În plus, ceea ce îl atrage pe Crăciun la Radu Petrescu – în societatea închisă a comunismului (în care singura şansă a unui absolvent de Litere era să fie profesor la ţară) – este opţiunea de a-şi trăi viaţa ca/în literatură, „posibilitatea de a-şi transforma existenţa zilnică într-o istorie individuală simptomatică, fapt care mă atrăgea irezistibil, pentru că eu însumi ajunsesem să cred pe vremea aceea în posibilităţile prozei ca într-o şansă acordată biografismului“ (p. 57). Crăciun îl va vizita periodic (venind de la Braşov) pe Radu Petrescu, cu care poartă „nesfîrşite dezbateri“ şi polemici literare, fiind însoţit uneori de prietenii săi, Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu şi pictorul Ion Dumitriu. Eu văd în această atracţie a contrariilor vechea fascinaţie a conflictului dintre vechi şi nou, dintre clasic şi (post)modern, dintre efervescenţa nervoasă a textualistului Nedelciu (prozatorul cotidianului) şi aşezarea gravă, „înceată“, a flaubertianului Radu Petrescu (prozatorul ce iese din durata cotidiană, interesat de ordinea cosmică, a ideilor platoniciene). 

Cu temperamentul său de ardelean, Gheorghe Crăciun se plasează à mi-chemin între tradiţie (clasicism, trecut) şi inovaţie (experimentalism, prezent), aspirînd către „încetineala“ lui Radu Petrescu, către modul lui de a scrie „încet“, care-l fascinează. Iată un pasaj de mare frumusețe evocatoare și literară: „Lucrînd la această construcție, în care eu însumi am devenit un soi de personaj proustian, mi s-a întîmplat să mă întorc în tăcere (...) la anii cînd eram încă un scriitor fără cărți și la derutele mele din acea perioadă, cînd am avut șansa de a-l cunoaște pe Radu Petrescu. M-a încercat de fiecare dată un frison de emoție. Acel timp mi-a rămas depozitat în memorie, învăluit într-o inexplicabilă anxietate. Încă îmi lepădam pieile. Știu că apoi m-am trezit prins într-o aventură, nici astăzi încheiată, pornită în căutarea scrisului încet (s.a.)“ (p. 36). 

Vocația prieteniei

În texte de la începutul anilor ’80 sau tîrzii, din anii 2000, Crăciun formulează – aşa cum se întîmplă şi în cazul lui Nedelciu – unele dintre cele mai pertinente, mai fine consideraţii despre cărţile lui Radu Petrescu, fie ele de ficţiune (romane ca Matei Iliescu, Ce se vede etc.) sau de eseistică (aşa cum e Meteorologia lecturii, o carte a unui rafinat cititor). Lucrul este valabil şi în cazul lui Nedelciu – volumul adună pagini dintre cele mai bune care s-au scris despre liderul generaţiei ’80, dispărut prematur în 1999 (sînt pagini la care am făcut adesea apel în cartea pe care am consacrat-o lui Nedelciu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii, Tracus Arte, 2011; sînt, de altfel, lucruri pe care mi le-a spus şi personal, în discuţiile pe care le-am avut cu privire la Mircea Nedelciu). A se vedea texte precum „Un outsider al literarului“ (2001), „Meteorologie, arheologie și presiune subacvatică“ (2001) sau „Plimbări prin curtea interioară“ (2002). Dar menționez aici, în mod special, textul „Formula lui Orlando“ – inclus inițial în romanul Pupa russa (însoțit de o precizare), dar retras ulterior (cum scrie Carmen Mușat în nota de subsol) –, un pasaj literar superb, în care evocarea lui Nedelciu se amestecă cu ficțiunea și cu reflecția despre propria sa interioritate, vorbind despre „omul interior“ (care e autorul acestui text) versus „omul exterior“, orientat către social, care era Nedelciu. Deși multe lucruri îi despart – Nedelciu este un prozator dinamic, al cotidianului, al camerei foto și al „transmisiunii directe“, în vreme ce Radu Petrescu este un scriitor livresc și pictural, atemporal și static –, Nedelciu se întîlnește, totuși, cu Radu Petrescu într-un punct important: explorarea convențiilor literare pînă la ultima lor limită – în cuvintele lui Crăciun, într-un text despre Radu Petrescu din 1982: „Există un implacabil al creației care face din orice încercare de revoltă împotriva convențiilor date o formă de capitulare“ (p. 77).

Crăciun avea o vocaţie a prieteniei şi o putere de a se lăsa fascinat cu totul rare (Cioran făcea „exerciţii de admiraţie“ abia la bătrîneţe), care, însă, nu îi umbresc inteligenţa critică în eseurile pe care le consacră celor doi prieteni-mari scriitori. În orice caz, Crăciun ne arată, în această carte, că literatura şi critica sînt, în egală măsură, biografie, că teoria şi critica nu mai sînt – de pe vremea telquelismului şi a textualismului – exerciţiu rece, pur analitic, ci ele implică emoție, trăire afectivă. 



Gheorghe Crăciun, Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, ediție îngrijită de Carmen Mușat și Oana Crăciun, prefață de Carmen Mușat, Editura Polirom-Cartea Românească, 2016, 312 p.



Apărut în Observator cultural din 16.12.2016


luni, 12 decembrie 2016

John Simenon la Bucureşti


Sâmbătă, 10 decembrie, la interviul cu cineastul John Simenon - fiul lui Georges Simenon, celebrul creator al comisarului Maigret. John Simenon - care se ocupă de drepturile de autor ale cărţilor tatălui său (apărute la noi la Editura Polirom) - urma să plece spre Budapesta, unde filmează episoade din noua serie Maigret cu Rowan Atkinson (fostul Mr. Bean - am văzut şi eu deja două episoade din noua serie TV).
Mulţumesc pentru fotografii Delegaţiei Wallonie-Bruxelles:











miercuri, 7 decembrie 2016

"Spre văi de jad şi sălbăţie" - o proză a maturizării feminine



Spre văi de jad şi sălbăţie (Polirom, 2016) este primul roman al Veronicăi D. Niculescu, autoare a mai multor volume de proză scurtă (Adeb, 2004; Orchestra portocalie, 2008; Roşu, roşu, catifea, 2012; Simfonia animalieră, 2014, în pandant cu Hibernalia, 2016) şi excelentă traducătoare din limba engleză (a tradus cărţi de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Lydia Davis, Tracy Chevalier etc.). Veronica D. Niculescu a scris, de asemenea, două volume în colaborare cu poetul Emil Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede (2009) şi Cad castane din castani (2014) – colaborări care pun deja în evidenţă o propensiune spre ludic a autoarei, un ludic bazat, pe de o parte, pe jocurile de limbaj, iar pe de alta, pe asumarea convenţiei poveştii, a basmului. De la acest ludic pleacă şi romanul de faţă, al cărui titlu de o imprevizibilă savoare lingvistică (şi muzicală) trimite către o lume de basm – care se va dovedi, de fapt, o lume a copilăriei cu întreaga ei libertate şi inocenţă. Cartea are o ramă („Partea întîi. Pe drum“, unde ni se spune limpede: „Povestea pe care vreau să o scriu nu există decît dacă eu mă aşez şi o scriu. Asta ar trebui să mă facă să îmi doresc să o scriu“), care se va închide în ultimele două pagini ale cărţii („Cred că povestea e gata. (...) Să public, să nu public, să public, să nu public...“). Această naratoare din rama metatextuală – ramă ce reface cadrul scrierii cărţii, dar şi îndoielile legate de actul propriu-zis al scrisului (ca altădată secvenţele metatextuale din proza optzecistă, în speţă nedelciană) – se va regăsi ca protagonistă a părţii a treia (şi ultima), partea cea mai amplă, în fond, a cărţii, purtînd titlul omonim („Spre văi de jad şi sălbăţie“). Între cele două, partea de mijloc reface – în fraze ritmate şi adesea cu rimă, în jocuri de cuvinte, alinturi şi răsfăţuri, dar în note simultan vesele şi triste – povestea micuţei prinţese Mereu da Flor („Mereu da Flor şi dragostea măiastră“ de Miranda Dortloft). După lectura părţii a treia, înţelegem că textul de mijloc este una dintre ficţiunile naratoarei iniţiale, devenite protagonistă în ultima parte a cărţii – ea se numeşte Miranda Corbeanu (Miranda Dortloft, pseudonimul literar). 

Romanul se construieşte, aşadar, din două tonalităţi/secvenţe de bază: secvenţa de basm (partea de mijloc) şi secvenţa realistă din ultima parte, ce reprezintă mai bine de jumătate din carte. Cred că – odată cu acest prim roman –, Veronica D. Niculescu lasă în urmă ludicul, gratuitatea jocurilor de limbaj, evoluînd către o proză cu tentă realistă. De fapt, e vorba de o proză a maturizării feminine, a vîrstelor succesive, în siajul Simonei Popescu, dar cu un accent special pe vîrsta copilăriei, un gest al întoarcerii insistente şi melancolice, aproape proustiene, către „paradisul pierdut“, care nu-i altceva decît „văile de jad şi sălbăţie“. Numai că aceste văi nu se află într-un spaţiu/timp al viitorului din poveste, ci undeva în urmă, în copilărie, iar toată mişcarea schiţată de naraţiune este una – proustiană – de întoarcere, de recul, de repliere şi refugiu. De altfel, scriitura Veronicăi D. Niculescu – în volumele de proză scurtă – este, cum am spus altădată, una prin excelenţă retractilă, „feminină“ în sens arhetipal. În cartea de faţă, aventura scrisului – care apare tematizat adesea – se suprapune, în fond, cu aventura devenirii protagonistei, a parcurgerii vîrstelor succesive – copilărie, adolescenţă, tinereţe – printr-un soi de rememorare. Aş da aici două citate-cheie, unul care devoalează sensul sintagmei din titlu, sintagmă cu iz de poveste şi de magie (autoarea mizează pe apropierea fonetică a „sălbăţiei“ de „sălbatic/sălbăticie“, iar „jadul“, ca şi „sălbăţia“, plantă erbacee, trimit la verdele naturii), şi un altul care explicitează această direcţie profundă a scrisului/fiinţei naratoarei (un alter ego al autoarei, în fond) către tot ce înseamnă categoria „micului şi slabului“ (condiţia literaturii înseşi, a „secundarului“, vorba lui Virgil Nemoianu). Iată: „În faţă e o margine mereu necunoscută a lumii, sînt şinele trenurilor şi rîul, un sfîrşit de poveste, iar în spate e casa pierdută, e raiul meu şi e vîrsta mea de animal sălbatic, liber şi blînd care nu vrea să fie luat de acolo – aş urla, aş scuipa şi-aş muşca, dar tot degeaba ar fi –, un vis recurent din care mă trezesc sufocată, chiar şi peste decenii. Nimic, nimic din ce va urma nu se va compara cu primii cinci-şase ani, anii mei de sălbăţie şi de jad, cînd zburdam pe un cîmp, nici chiar albă, dar nici neagră, fără ham şi fără potcoave“ (p. 91). 

Celălalt citat prelungeşte această retractilitate, regresie melancolică (dar cu momente foarte intense) către zona umbrei, a discreţiei, a puterii soft, secunde/secundare, atît de specifice literaturii. Naratoarea, Miranda, spre deosebire de sora ei mai mare, de o frumuseţe flamboaiantă, exersează – cum atît de bine spune – „adorarea micului şi a slabului“ şi „soarta diurnă a unor fluturi de noapte“: „eu exersam (...) adorarea micului şi a slabului, a mutului şi a ştersului, ridicam în slăvi negrul ca supremă culoare care le cuprinde pe toate la un loc, ultracurcubeul, fără să ştiu deocamdată nimic despre doliul după propria ta viaţă, practicam cititul intensiv şi scrisul pe la capete şi margini de caiete, (...) atrasă inexplicabil de drumul ăsta îngust, lăturalnic, aşa cum nu te poate atrage decît ceea ce-ţi este de fapt însăşi soarta. Crezînd cu disperare în ceva ce acum pot numi soarta diurnă a unor fluturi de noapte“ (p. 166). 

Pentru naratoarea-personaj, viaţa se confundă cu literatura (cititul şi scrisul), iar literatura cu regresia, retragerea în umbră, izolarea, punerea lumii între paranteze; însăşi nostalgia copilăriei ca refugiu în natură, în libertatea şi sălbăticia naturală, reprezintă tot o fugă de lume, de social. Mai există o secvenţă foarte plastică ce ilustrează predilecţia pentru acest regim nocturn al existenţei/scrisului – pasajul care evocă (transfigurînd-o) „ora de beznă“ comunistă: „Mă fermeca liniştea atît de stranie a acelei ore, o linişte ce se înălţa din sutele de apartamente din tot cartierul şi din albiile fără fund ale străzilor pustii, dar cel mai tare îmi plăcea pătratul de timp perfect decupat, în care nimeni nu se mai ostenea să facă nimic. Ora aceea de noapte impusă, repetată vreme de cîţiva ani, mi-a fost unul dintre cele mai intime cotloane pe care le-am avut vreodată; ar fi trebuit să o resimt ca pe încă o lipsă, pe lîngă atîtea altele deja apărute, dar pentru mine chiar nu conta partea hîdă, savuram oaza de pace deplină, şi poate de aceea încă mai obişnuiesc, atunci cînd nimic altceva nu pare să funcţioneze, să mă închid în cameră seara cu o lumînare aprinsă, amuşinînd senzaţia extraordinară că, oricînd îmi doresc, pot stinge lumea din jur“ (pp. 104-105).

Despre „cotloane“ preferate – un fel de „văgăuni“, cu termenul Simonei Popescu – va mai fi vorba în această parte a treia, în secvenţele cele mai frumoase ale cărţii – cele care vorbesc despre copilărie, resuscitate de „ochii cu memorie“ ai naratoarei: „Cîinele pe care nu l-am avut niciodată, cîinele care sînt eu. Doar că eu mă trînteam acolo, între ierburi. Acolo scînceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. (...) şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pîlcuri înalte şi dese, populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau cîmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo“ (p. 80). Tot în copilărie, protagonista descoperă un al doilea spaţiu paradisiac, acela al bibliotecii (de cartier): „(...) totul este de-o mie de ori mai fantastic şi mai ameţitor decît în orice cofetărie. Probabil aceasta e clipa în care aflu ce înseamnă beţia. Poţi să iei orice şi nu te costă nimic“ (p. 99). Pe bibliotecară, Mălina Ivanovna, o fermecătoare rusoaică „cu pulover verde şi părul roşcat“ o va descoperi, mult mai tîrziu, într-o fotografie rătăcită într-o carte a iubitului ei, mai vîrstnicul Ivan Gruzin – deducem că rusoiaca se sinucisese din dragoste pentru acesta din urmă. 

Iubirea de tinereţe a Mirandei Corbeanu – anticipată, de fapt, de pasiunea pentru cărţi şi bibliotecă, va fi acest bibliotecar, Ivan Gruzin, de care naratoarea – întoarsă în oraşul natal după absolvirea facultăţii –, se apropie tot prin intermediul literaturii: împreună, se vor ocupa de manuscrisele enorme ale domnului Teodorescu (un alt bibliotecar local, dispărut între timp, figură memorabilă a cărţii) – notez aici că fragmentul semnat de domnul Teodorescu şi redat în carte (cei doi publicau săptămînal, într-o rubrică, textele bibliotecarului dispărut) mi se pare, din nou, unul din cele mai frumoase ale cărţii. El vorbeşte despre singurătate şi iubiri pierdute, ca un fel de ecou/ mise en abîme al/a naraţiunii pe care o avem în faţa ochilor – ea însăşi un spaţiu în care se naşte literatura, din singurătate şi iubire trădată. Cartea surprinde, aşadar, devenirea unei fetiţe, trecerea de la privirea magică asupra lumii la aceea dezvrăjită, deziluzionată, specifică vîrstei mature. Maturizarea dureroasă, trecînd prin iubirea trădată – Ivan Gruzin e un cuceritor egoist, dar şi un trişor, trădează iubirea Mirandei, dar şi încrederea dlui Teodorescu, de care se foloseşte, post mortem, pentru propria lui glorie literară –, include, pe de altă parte, şi experienţa familială, istoria propriei familii (părinţi şi bunici, familia germană a mamei – alte secvenţe de vieţi frînte, plus teoria „memoriei genetice a evenimentelor traumatice“). Aş remarca, totuşi, că partea de sfîrşit – povestea de iubire eşuată a Mirandei – este mai puţin reuşită, în ansamblul cărţii, mai digresivă (unele secvenţe puteau lipsi), metaforică (există un risc al metaforelor decorative), mai patetică, cu unele tonalităţi false. 

Veronica D. Niculescu este o prozatoare a detaliului şi a naturii, fascinată de ierburi, flori, păsări, vietăţi de toate soiurile, un ochi ascuţit, şi o sensibilitate exacerbată, care vibrează în fiecare descripţie. De fapt, mişcările naturii, vietăţile şi plantele sînt adesea, la scriitoare, cele care furnizează termenul de comparaţie, de reper, cînd vine vorba de viaţa oamenilor (comparaţiile şi metaforele animaliere sînt riscante, însă, cînd vine vorba de proză realistă). Mişcarea de recul a scrisului ei este redată şi de acest refugiu în natură, departe de prezenţa umană. Dincolo de anumite stîngăcii în proza realistă şi erotică, de unele excese metaforice şi digresive, primul său roman, Spre văi de jad şi sălbăţie, reprezintă cartea cea mai bună a scriitoarei, şi se deschide spre mize literare noi, de mai mare anvergură.



Veronica D. Niculescu, Spre văi de jad şi sălbăţie. Adevărata viaţă a unei false prinţese, roman, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2016, 246 p. 


Apărut în Observator cultural din 18.11.2016